Statul contemporan s-a modelat în secolul Luminilor, o dată cu trecerea de la
conceptia lui Ludovic al XIV-lea – Statul sunt eu! – la cea a Revolutiei Franceze –
Statul e poporul! În acea epocă au apărut primele semne ale statului-protector al
bunurilor si persoanelor contra agresiunii vecinilor si, de asemenea, protector al celor
sărmani fată de riscurile sociale. În Declaratia drepturilor omului se afirmă :
‚Societatea este obligată să asigure subzistenta celor sărmani fie oferindu-le locuri de muncă, fie
asigurându-le mijloace de existentă celor ce nu sunt în stare să muncească’.
Treptat, din protectie în protectie, s-a ajuns astăzi la ideea statului-providentă,
obligat să cunoască si să rezolve tot. Statul-providentă nu si-a respectat însă
promisiunile si, după ce multi se asteptau ca statul să rezolve toate problemele, astăzi,
la fel de multi sunt de părere că problema o constituie statul însusi.
Întotdeauna au existat îndoieli cu privire la capacitatea statului de a fi un bun
gestionar. Conducătorul unei întreprinderi tine cont de niste criterii simple. El poate
cheltui numai cu conditia ca prin cheltuielile sale să obtină venituri suplimentare si ca,
în final, conturile sale să fie echilibrate. Pentru a realiza o descentralizare a gestiunii,
întreprinderea se compune din mai multe centre de obtinere a profitului, fiecare dintre
acestea fiind supus regulii echilibrului.
Administratia de stat nu este supusă nici unei constrângeri de acest fel. Seful
acesteia trebuie doar să se limiteze la creditele care îi sunt deschise, lucru pe care îl
realizează aproape întotdeauna. În ciuda unor păreri ce se fac deseori auzite,
efectuarea unor cheltuieli mai mari decât creditele constituie un lucru rar în
functionarea administratiei, patronii din administratie fiind atenti să nu depăsească
creditele primite. Problema este în altă parte. Întrucât nu există nici un fel de venit sau
de rezultat care să poată fi măsurat si comparat direct cu cheltuielile efectuate, este
imposibil de a sti dacă respectivul credit a fost cheltuit în mod judicios sau nu si nu se
poate stabili care este nivelul optim de credit.
Astfel, există tentatia de a cere mereu mai mult. În vreme ce în întreprindere
eforturile conducătorilor acesteia converg spre reducerea costurilor, în administratie
motivatiile individuale împing, în mod spontan, spre obtinerea unor credite
suplimentare. Si nici nu poate fi altfel, atâta timp cât nu există o legătură între
cheltuieli si rezultate.
2
Legea exagerării este legea naturală a birocratiei. Opinia publică este
îngrijorată, cu atât mai mult cu cât ea se îndoieste de acum înainte de eficacitatea
interventiilor statului.
Statul a intervenit pentru a ajuta anumite categorii sociale : săracii, bătrânii,
somerii, handicapatii, văduvele, copiii, imigrantii, tinerii, cei fără locuintă, etc. De
aceea, statul a sporit numărul degrevărilor fiscale si al metodelor de impozitare. Statul
a organizat, a generalizat si a făcut obligatorii sistemele de asistentă socială, de pensii
complementare si de alocatii pentru copii. Nimeni nu contestă astăzi faptul că
‚societatea este obligată să asigure mijloace de subzistentă celor nevoiasi’ si nici pe
acela că interventiile statului au contribuit la reducerea unor inegalităti. Însă, sistemul
a devenit prea complex. Nu se mai stie dacă mecanismul redistribuie în sensul bun si
dacă suprimând inegalitătile într-o parte, nu sunt recreate altele în altă parte.
Aplicarea a mii de legi, decrete si circulare, privind reglementarea socială nu
mai poate fi controlată, existând si serioase semne de întrebare dacă cei care primesc
ajutorul statului sunt cu totii adevăratii beneficiari. În sfârsit, nu se mai stie în ce mod
s-ar putea alimenta cu bani un mecanism devenit insatiabil, în vreme de tendinta
generală este o tot mai mare reticentă la plăti. łările capitaliste dezvoltate au atins,
desi nu e clar dacă momentan sau pe termen lung, un prag de tolerantă socială fată de
interventiile statului-providentă.
În acelasi timp, este contestată si interventia economică din partea statului.
Statul ‚keynesian’, apărut pe fondul crizei anilor ’30 si consacrat de marea crestere
economică postbelică, a avut o dublă misiune : de a reduce dezechilibrele sociale si de
a restabili echilibrul în economie, în cazul în care acesta ar fi fost amenintat. Aceste
două roluri erau complementare, deoarece expansiunea economică avea nevoie
simultan de dezvoltarea consumului populatiei si a investitiilor si de stimularea
cheltuielilor publice. Statul ‚keynesian’ avea grijă de aceste lucruri. Or, astăzi acestea
nu mai functionează. Stimularea de către stat provoacă, în cel mai bun caz, un ‚foc de
paie’ fără viitor si, în cel mai rău caz, un derapaj al preturilor si devalorizarea
monedei.
În prezent, îndoiala în privinta statului s-a generalizat : nu unele sau altele
dintre cheltuielile sale sunt contestate, ci statul în ansamblul său, rolul si interventia sa
în societate. Sporirea interventiilor statului tinde, în mod spontan, să atenueze
responsabilitătile individuale.
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
