Relațiile de Muncă

1. Sindicatele şi activitatea managerială.

2. Negocierile colective de muncă.

3. Contractul colectiv de muncă.

4. Conflictul colectiv de muncă.

I. Sindicatele sunt organizaţii apolitice, constituite în scopul apărării intereselor profesionale, economice, sociale şi culturale ale membrilor lor şi а drepturilor acestora prevăzute în legislaţia muncii şi în contractele colective de muncă. Sindicatele reprezintă, în raport cu organizaţia, atît o formă internă cît şi una externă. Forţa internă rezultă din organizaţiile sindicale din interiorul organizaţiei, forţa externă este dată de aplicarea la structurile sindicale de nivel superior ( uniuni profesionale, de ramură).

Organizaţiile sindicale au de îndeplinit două obiective prioritare:

1. Asigurarea cu locuri de muncă pentru toţi angajaţii. Au în vedere asigurarea unor cîştiguri corespunzătoare angajaţilor pentru satesfacerea cerinţelor lor. În acest sens, sindicatele acţionează pentru ca angajaţii să obţină salarii căt mai mari, un număr normal de ore de muncă, siguranţa postului, condiţii favorabile de muncă, etc.

2. Are rolul de а urmări ca managementul să fie “onest” şi să ţină seama de impactul politicilor sale asupra angajaţilor. Un echilibru între reprezentanţii sindicatelor patron este instabil. Acest echilibru se poate înclina uşor într-o parte sau alta. Prin reprezentanţii lor, managerii şi sindicatele consumă o mare parte de timp şi efort pentru soluţionarea unor dezacorduri.

Potrivit reglementărilor legale, sindicatele au dreptul să-şi constituie structuri organizatorice proprii în cadrul unităţilor economice. Se pot constitui unul sau mai multe sindicate, în funcţie de voinţa angajaţilor. Structura proprie de organizare şi conducere se aprobă de fiecare sindicat prin statutul de constituire. Sindicatele se pot constitui şi pe ramuri de activitate, după profesii sau după criteriul teritorial.

Pentru corelarea şi coordonarea acţiunilor lor, sindicatele din aceeaşi ramură de activitate sau profesie se pot asocia în vederea constituirii unei federaţii sindicale profesionale. La răndul său, două sau mai multe federaţii profesionale din ramuri diferite se pot asocia în vederea constituirii unei confederaţii sindicale.

O problemă importantă în orice organizaţie economică o constituie raporturile managementului cu sindicatele sau cu reprezentanţii lor. Relaţiile sindicat-management au loc în legătură cu acţiunile întreprinse de sindicate, în vederea realizării scopului pentru саге au fost create.

Sindicatul apără drepturile membrilor săi саге decurg din legislaţia muncii şi din contractele colective de muncă. În exercitarea acestor drepturi, sindicatele intră în raporturi cu organele de conducere ale unităţilor economice prin folosirea unor mijloace specifice de acţiune, prevăzute de lege: negocierile, petiţia, protestul, mitingul, demonstraţia şi greva.

În cazul negocierilor, participanţii sunt, pe de o parte, patronii sau reprezentanţii acestora, iar pe de altă parte, reprezentanţii sindicatelor sau angajaţii nesindicalizaţi.

Petiţia este o cere scrisă adresată unei autorităţi în vederea soluţionării unor probleme sau în scopul restabilirii legalităţii. Petiţia se adresează organelor de justiţie sau altor instituţii de stat, abilitate să soluţioneze anumite aspecte ale raporturilor de muncă.

Protestul este manifestarea împotrivirii sau dezacordului cu o anumită hotărîre sau măsura luată de patroni sau manageri, în legătură cu desfăşurarea raporturilor de muncă, considerate de sindicate sau de angajaţi ca fiind nelegale sau inoportune. Protestul se poate exprima în scris, verbal sau prin alte modalităţi.

Mitingul – ca formă de acţiune sindicală – este o întrunire sau manifestaţie publică pentru discutarea unor probleme de interes general al mambrilor de sindicat.

Demonstraţia – manifestare de masă cu caracter politico-social, la саге, în afară de membrii de sindicat, pot participa şi alte categorii ale populaţiei, avînd ca obiective de а pune în evidenţă şi а discuta probleme sindicale şi sociale de interes mai general.

Greva – ca formă principală de acţiune sindicală – constă în încetarea organizată sau spontană а lucrului într-o organizaţie economică sau instituţie social-culturală, cu scopul de а constrînge pe patroni sau guvernul să satisfacă revendicările economice ale membrilor de sindicat.

Diferite forme de acţiune sindicală trebuie să fie folosite progresiv, respectînd prevederile legale. În exercitarea raporturilor lor, patronii, managerii şi sindicatele trebuie să se situieze pe poziţii egale şi cu limitele permise de lege. Nici unuia dintre parteneri nu le este permis să-şi depăşească atribuţiile sau să încalce normele legale.

Sindicatele trebuie să primească informaţii necesare de la conducerea unităţii economice cu privire la negocierea contractului colectiv de muncă, constituirea şi folosirea fondurilor destinate îmbunătăţirii condiţiilor de muncă, protecţiei muncii, asigurării şi protecţiei sociale.

II. Prin negociere colectivă de muncă se înţelege un dialog între partenerii social-economici cu interese opuse în саге se confruntă argumente privitoare la raporturile lor de muncă. Prin partenerii sociali-economici în negocierile colective de muncă, se înţeleg, pe de o parte, salariaţii reprezentanţi de sindicate, iar pe de altă parte, patronatul.

Statul nu intervine în negocieri decît sporadic şi cu scopuri limitate. Intervenţia sa se rezumă la măsuri de protecţie socială şi anume:

1. stabilirea salariului minim brut pe economie;

2. indexarea salariilor;

3. durata minimă а concediului de odihnă plătit;

4. durata maximă а timpului de lucru.

Negocierile colective de muncă se pot desfăşura la nivel naţional, la nivel de ramură şi la nivelul agenţilor economici.