Proiectarea structurilor organizaționale - design organizațional

Societatea modernă se prezintă ca o reţea de organizaţii care apar, se transformă şi apoi dispar. “Trăim într-o lume de organizaţii” afirma Mintzberg [1989].

“Organizaţiile reprezintă strategi umane complexe proiectate pentru a realiza anumite obiective” [Argyris, 1960].

“Deoarece organizaţiile sunt sisteme de comportament proiectate pentru a permite oamenilor şi maşinilor să realizeze anumite obiective, forma organizaţională trebuie să fie o funcţie unificatoare a caracteristicilor umane şi a naturii mediului sarcinii.” [Simon, 1960].

Modelul organizaţional utilizat pentru a descrie procesele de design organizational este constituit pe câteva componente majore ale unei organizaţii:Detalierea modelului organizaţional:

Scopul/Ţelurile:

misiune, viziune obiective

politici ale organizaţiei

strategii ale organizaţiei

Oamenii:

cunoştinţe, capacităţi şi competenţe

deosebiri de percepţii şi semnificaţii

grupuri şi/sau indivizi

Tehnologia:

know-how

baza materială (utilaje, instalaţii, aparatura)

tehnologia informatică

Structura:

structura corporatistă (funcţiuni, divizii )

structura operaţiilor

rolurile repartizate

Cultura:

valorile dominante în cadrul organizaţiei

stilul de conducere

sub-culturile (de ex. pe funcţii ale firmei)

Mediul:

factorii sociali, politici, tehnologici, de piaţă şi cei ai presiunilor economice

OBSERVAŢIE:

Aceste componente sunt interdependente, deci o schimbare în oricare dintre ele va avea efecte şi asupra celorlalte. Relaţiile de interdependenţă se desfăşoară pe fundalul condiţiilor interne, al culturi organizaţiei şi în contextul mediului extern al organizaţiei

Primul gânditor care a conceput un tip ideal al organizaţiei a fost Max Weber. În concepţia sa, birocraţia este forma complet raţionalizată de organizare a activităţilor urmărind un anumit scop, prin utilizarea cea mai potrivită a resurselor disponibile. Modelul weberian asociează astfel organizaţiei o valoare: “organizaţia este cu atât mai “bună” cu cât este mai potrivită scopului şi cu cât utilizează mai bine resursele disponibile, deci ea este mai eficientă”.

Concepţia weberiană a fost dezvoltată de către Fayol, pentru care organizaţia era mediul în care se exercitau “funcţiunile” managerului: planificarea, organizarea, coordonarea şi controlul, iar apoi de către Taylor, pentru care organizaţia era rezultatul diviziunii muncii, definirii precise a posturilor, repetitivităţii acţiunilor şi calificării personalului. Organizaţia era astfel redusă la structură şi "golită de conţinutul ei uman". Rezultatul ultim al acestei perspective asupra organizaţiei este reducerea schimbării organizaţionale la restructurare: dacă dorim să schimbăm organizaţia schimbăm structura ei.