Managementul calității

CURS 1

Structura activităţii manageriale

1.1. Conceptul de structură organizatorică

Deşi noţiunea de structură organizatorică a fost abordată în numeroase lucrări, asupra sa nu s-a ajuns la o definire riguros ştiinţifică, în măsură să întrunească consensul specialiştilor.

Organizarea este funcţia managementului prin intermediul căreia se identifică tipurile de activităţi care trebuie desfaşurate, se distribuie apoi posturilor şi compartimentelor existente în organizaţie şi se stabilesc interacţiunile şi coordonările care trebuie să existe între toate aceste componente, în vederea asigurârii îndeplinirii obieetivelor organizaţiei.

Structura organizatorică cuprinde ansamblul organelor şi posturilor de conducere, precum şi legăturile reieşite din desfăşurarea activităţilor acestora, prin asamblarea şi ordonarea elementelor constitutive în cadrul elementelor ierarhice.

Structura de conducere asigură o diviziune a responsabilităţilor şi prevede interdependenţa diferitelor activităţi componente. Tot în cadrul structurii de conducere se transmit informaţiile şi deciziile pe căile şi structurile de autoritate dinainte stabilite pentru a ajunge la destinaţie pe trasee cât mai scurte, fără să fie simplificate sau amplificate în conţinut şi fără să sufere întârzieri.

Între structura organizatorică de producţie şi structura managerială de conducere există o strânsă interdependenţă. Aceasta pentru că structura managerială se adaptează structurii organizatorice de producţie; totodată fiind de neconceput atât existenţa unor activităţi în organizarea producţiei şi în afara aparatului de conducere, cât şi existenţa şi activitatea aparatului de conducere în afara structurilor de producţie care înglobează tocmai totalitatea subdiviziunilor.

Structura organizatorică a exploataţiei agricole reprezintă ansamblul persoanelor şi subdiviziunilor organizatorice astfel constituite încât să asigure premisele organizatorice în vederea stabilirii şi realizării obiectivelor previzionate. În cadrul structurii organizatorice a exploataţiei se disting două componente principale:

-structura managerială

-structura de producţie

Structura managerială poate fi definită ca ansamblul managerilor de nivel superior şi al subdiviziunilor organizatorice principale a căror decizii şi acţiuni asigură condiţiile manageriale, economice, tehnice şi de personal necesare desfăşurării activităţii compartimentelor de producţie

Structura managerială este deci alcătuită, în principal, din organismele de management participativ, managerul general şi adjuncţii săi, compartimentele funcţionale şi de concepţie constructivă şi tehnologică.

Structura de producţie este alcătuită din totalitatea subdiviziunilor organizatorice ale exploataţiei, în cadrul cărora se desfăşoară activităţile operaţionale, în principal cele de producţie.

Structura organizatorică este reprezentată de totalitatea resurselor umane, materiale, financiare şi informaţionale de care dispune exploataţia agricole, cât şi a caracteristicilor mediului în care acestea îşi desfăşoară activitatea.

Între principalele componente organizaţionale privind exploataţia agricolă, se disting; calitatea terenului, dimensiunea exploataţiei, complexitatea procesului de producţiei, caracteristicile procesului tehnologic; nivelul dotării cu maşini şi utilaje agricole, gradul de specializare al exploataţiei, caracteristicile procesului de aprovizionare cu resurse şi factori de producţie, resursele umane, etc.

Importanţa structurii organizatorice rezultă, în primul rând, în condiţionarea obţinerii unei profitabilităţi ridicate în cadrul exploataţiei, întrucât este o componentă de bază a sistemului de management, a cărui funcţionalitate o determină în bună măsură.

Structura organizatorică asigură coloana vertebrală a oricărui sistem managerial, întrucât în funcţie de modul său de structurare depind într-o proporţie apreciabilă conţinutul şi îmbinarea obiectivelor, configuraţia şi funcţionalitatea sistemului informaţional şi decizional, multitudinea metodelor şi tehnicilor de management utilizate etc. Evident, toate acestea determină modul de folosire a resurselor, condiţiile de desfacere a produselor şi, implicit, volumul cheltuielilor şi mărimea profitului.

Impactul structurii organizatorice nu trebuie rezumat însă doar la efectele strict economice, ci trebuie abordat şi din punct de vedere social. Implicaţii dintre cele mai importante au caracteristicile structurii organizatorice asupra satisfacţiilor obţinute de angajaţii exploataţiei în procesul muncii, asupra climatului de muncă.

Procesul de producţie din agricultură are loc în exploataţii, a caror integrare în mediile, tehnic, economic şi social se realizează în mod specific. Acest proces asigură transformarea diferitelor forme de substantă şi energie (fosilă, chimică, biochimică, solară etc.), sub acţiunea muncii şi a factorilor naturali, precum şi prin intermediul organismelor vii, în produse şi servicii menite să satisfacă cerinţele agroalimentare şi de altă natură ale societăţii.

Îmbinarea proceselor de muncă cu procesele naturale de creşterea şi dezvoltare a plantelor, se realizeaza în unităţi economice care reunesc pământul, celelalte mijloace de producţie şi forţa de muncă, în structuri şi combinaţii diferite. Aceste structuri diferă de la o exploataţie la alta, iar îmbinarea proceselor de muncă cu procesele naturale şi biologice are influenţe contradictorii asupra eficienţei cu care sunt utilizate resursele. Ciclurile lungi de producţie, influenta condiţiilor naturale, sezonalitatea utilizării resurselor naturale şi umane, determinată de neconcordanţa dintre timpul de muncă şi timpul de producţie, impun numeroase restricţii în managementul proceselor de muncă şi în organizarea de ansamblu a exploataţiei.

Utilizarea, în cadrul procesului agricol, a unor mijloace de muncă şi obiecte ale muncii diferite faţă de industrie, sub raportul naturii şi conţinutului material, deosebeşte fundamental producţia agricolă de cea industrială. Astfel, în exploataţiile agricole au loc procese primare şi secundare. În cadrul proceselor primare se obţin produse de natură vegetală, folosindu-se ca principal mijloc de producţie pământul, iar în cadrul proceselor secundare se obţin produse animale, prin intermediul organismului animal. Faptul că, pământul este principalul mijloc de producţie din agricultură, iar plantele şi animalele sunt mijloacele de productie care transformă energia solară şi substanţele nutritive din sol în energie potentială, sub forma produselor vegetale şi animale, are implicaţii majore în conducerea şi organizarea exploataţiei agricole.

Complexitatea acestor factori şi multitudinea interacţiunii lor, poziţia specifică a factorului natural generează o mare varietate de forme de organizare a producţiei agricole.

Amplasarea exploataţiilor agricole pe teritorii intinse, caracterul mobil al majorităţii proceselor de producţie, ca şi cerinţele ce se impun cu privire la utilizarea ratională a pământului, valorificarea superioară a unor produse şi reciclarea subproduselor, diversifică tipurile de exploataţii agricole.

Organizarea pe mai multe ramuri a exploataţiilor agricole reprezintă o cerinţă a utilizării raţionale a tuturor resurselor, dar în special a pământului, forţei de muncă şi mijloacelor tehnice. Folosirea raţională a pământului impune rotaţia culturilor şi diversificarea produselor în vederea menţinerii sau a creşterii capacităţii sale productive. Neconcordanţa dintre timpul de muncă şi timpul de producţie, mai ales în sectorul vegetal, impune măsuri de organizare a unor activităţi prin care să se elimine sezonalitatea utilizării resurselor umane şi materiale, cu impact pozitiv asupra stabilizării forţei de muncă ş implicit a creşterii profitului.

Integrarea unităţilor agricole în mediul economic şi social, necesită gestionarea activitatii acestora de către managementul de grup sau producătorii individuali, astfel încat protejarea efectelor favorabile generate de factorii naturali şi biologici să stimuleze creşterea producţiilor vegetale şi animale. Totodată, prin folosirea cu abilitate a pârghiilor economice, trebuie să se stimuleze reducerea costurilor de producţie, în vederea asigurării unei alimentaţii raţionale a populaţiei, dar şi a realizării unor venituri echitabile pentru producătorii agricoli.

Desi particularităţile procesului de producţie din agricultură manifestă o mare importanţă pentru organizarea şi gestionarea exploataţiilor agricole, totusi piaţa este cea care-l orientează şi-l obligă pe producătorul agricol să se adapteze şi să prevadă ce, cât şi cum să producă.

De fapt, între efectele econominice şi cele sociale, respectiv umane ale structurii organizatorice există o strânsă legătură, acestea întrepătrunzându-se şi determinând relaţia social-umană a organizării structurale a exploataţiei.