În conditiile economiei de piatã, riscul devine o componentã
esentialã a politicii manageriale a oricãrui agent economic, a strategiei
elaborate de cãtre acesta, strategie care depinde aproape în totalitate de
abilitatea si capacitatea fiecãruia de a-si anticipa evolutia si de a-si valorifica
sansele, asumându-si un asa zis ”risc al esecului în afaceri”1.
Riscul se manifestã începând chiar din momentul demarãrii unei
afaceri sau investitii; continuã cu stabilirea obiectivelor si a conditiilor de
desfãsurare, apoi cu atragerea surselor de finantare, cu implementarea
managementului, gãsirea pietelor de desfacere, stabilirea preturilor/tarifelor,
etc.
Astfel, alegerea unui obiectiv eronat, luarea unor decizii manageriale
gresite sau necorelarea volumului productiei cu cererea existentã pe piata
respectivã duc la aparitia unui risc, care se va manifesta sub formã de
pierdere pentru firma respectivã. Asadar, problematica descoperirii si
evitãrii pe cât posibil a situatiilor probabile de a genera riscul este una
prioritarã pentru bunul mers al firmei.
Într-o acceptiune sinteticã, riscul la nivelul agentilor economici este
apreciat ca fiind variabilitatea rezultatului unei activitãti sub presiunea
mediului înconjurãtor. Rentabilitatea activitãtii economice este direct
dependentã de riscul suportat: ea nu poate fi apreciatã decât în functie de
riscul pe care îl suportã agentul economic.
Diferitii agenti economici nu-si asumã un risc decât în functie de
rentabilitatea pe care o anticipeazã. În acest context apare necesarã
introducerea notiunii de „gestiune a riscului”. În sens general, acesta
presupune minimizarea pierderilor, respectiv a cheltuielilor suplimentare în
situatia producerii riscului.
Gestiunea riscului are în vedere douã elemente: evaluarea riscurilor
si luarea mãsurilor asiguratorii pentru evitarea lor.
Evaluarea riscurilor implicã aplicarea unor metode de analizã,
procedee si tehnici statistice care sã permitã dimensionarea factorilor ce pot
genera riscuri, astfel încât pierderile sã fie minime, în timp ce al doilea
factor – mãsuri asiguratorii – presupune directionarea efectuãrii
tranzactiilor spre arii cu expunere la risc cât mai mici, mergându-se uneori
chiar pânã la renuntarea tranzactiilor respective si adoptarea unor politici de
1 Stere Popescu - ”Riscul economic si financiar bancar”, 1997.
Analiza statisticã a riscului la nivelul întreprinderii
asigurare ca ultimã solutie, atunci când mãsurile de prevenire nu sunt
suficiente.
Riscul, deseori desemnat de analisti ca variabilã exogenã pentru
modelele lor de calcul si analizã, poate fi generat de o diversitate de factori
interni si/sau externi de agentul economic:
- specificul activitãtilor desfãsurate;
- politica managerialã adoptatã pentru toate nivelele ierarhice ale structurii
organizatorice si functionale;
- relatiile agentului economic respectiv cu furnizorii, clientii, etc.;
- conjunctura economicã, politicã, juridicã, legislativã;
- alti factori.
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
