Specii ajutătoare ale pamfletului

In decursul timpului in literatura au luat nastere mai multe specii literare in care sunt criticate defectele unor persoane sau societati cu intentia indreptarii. Aceste specii sunt: satira, fabula, snoava, comedia, epigrama.

2.1. Satira

Satira este o forma literara de critica a slabiciunilor individuale, sociale sau general omenesti, adesea intr-un mod acuzator. Caracteristicile stilistice ale satirei sunt ironia, exagerarea caricaturala a unor aspecte particulare si construirea unor relatii neobisnuite de aparenta absurda. Continutul unei satire reflecta conditiile sociale ale momentului istoric si variaza cu acestea in forme diverse de exprimare. Etimologic, termenul provine din cuvantul latin satura, initial cu sensul de "dezordine" sau "harababura", mai tarziu desenand forma literara curenta. Sintagma satura lanx desemna un taler continand un amestec fructe si alte alimente, oferite ca ofranda zeitei Ceres. Cu semnificatia de "amestec", termenul este folosit de Ennius, intre secolele al III-lea si al II-lea a.Chr., ca titlu al culegerii sale de poeme variate si in metri diferiti, "Saturae".

2.1.1.Satira in literatura clasica antica

La vechii greci satira nu a avut o traditie deosebita. O exceptie o constituie versurile batjocoritoare ale lui Archilochos din secolul al VII-lea a.Chr. Ca forme exemplare ale dramelor satirice grecesti sunt considerate comediile lui Aristofan din secolul al V-lea a.Chr. In secolul al III-lea a.Chr., filosoful grec Menippos scrie operele denumite mai tarziu "Satirele menippeice". Se poate spune ca satira este o creatie prin excelenta a romanilor. Quintilianus declara cu mandrie: satura tota nostra est ("satira este in intregime a noastra"). In secolul al II-lea a.Chr., Gaius Lucillius, in cele 30 de carti de satire ale sale, stabileste tiparele genului, impunandu-i caracterul satiric in acceptiunea de azi.

Primul mare satiric, ale carui opere au servit ca model generatiilor ulterioare de scriitori, a fost poetul Quintus Horatius Flaccus. In cele doua carti cu satire, numite de Horatiu Sermones ("Convorbiri"), sub forma unui dialog cu Maecena, sunt tratate teme etice, criticandu-se ambitia nemasurata, prostia, avaritia, intr-un mod tolerant si cu humor. Intr-un ton mai sever sunt formulate cele 16 satire ale contemporanului sau Juvenal, apartinator al filosofiei stoice. Martial, prieten cu Juvenal, a fost un maestru al epigramei, publicate in 15 carti, in care critica intr-o forma zdrobitoare decadenta moravurilor societatii romane. In secolul I p.Chr. apar povestirile lui Petronius Arbiter, grupate sub titlul "Satyricon", relatand aventurile a doi reprezentanti ai societatii contemporane. Celebru este fragmentul intitulat "Ospat la Trimalchio", in care gazda se straduieste in zadar sa abata discutiile de la teme obscene, propunand convorbiri cu subiecte literare sau filosofice.

2.1.2. Satira la romani

Intr-un pasaj celebru din Tratatul sau de retorica Quintilian, comparand productia literara greaca si latina in diverse genuri, afirma, cu mandrie: ,,Satura quidem tota nostra est", ,,Satira ne apartine in intregime".

Chiar daca in definirea genurilor literare anticii tineau seama intr-o masura mult mai larga decat modernii de criterii formale, afirmatia retorului nu e lipsita de o baza reala. I. Fischer spune ca Fara indoiala, precursori greci au existat si in acest gen. Chiar daca lasam la o parte poemele comice pseudo-homerice Margites si Batrachomyomachia (Lupta broastelor cu soarecii), prea departate in continut de satira romana, trebuie totusi sa luam in considerare iambii lui Arhiloh din Paros (secolul VII i.e.n.) si ai lui Hipponax din Efes (secolul VI i.e.n.); obiectul criticii si atacurilor acestora erau insa dusmanii personali ai poetilor, factiunile politice adverse, in timp ce, in tot cursul istoriei ei, satira romana se mentine pe o treapta mai inalta a generalizarii, vizand tipuri, ridiculizand vicii, dezbatand probleme literare sau sociale etc.

Aceasta deosebire esentiala se explica prin dezvoltarea independenta a satirei romane .continuatoare a unor traditii autohtone, avandu-si originea intr-o epoca premergatoare influentei grecesti, si in evolutia ei in conditii politice si sociale diferite de cele ale cetatilor grecesti. In acestea din urma, inca din secolul VII i.e.n., frecventa si violenta luptelor dintre partide, succesiunea neintrerupta a masacrelor, asasinatelor, exilarilor, confiscarilor de averi nu permiteau nimanui sa ramana in afara pasiunilor partizane, rar adoptau si la poeti forme de o cruzime azi surprinzatoare.

Istoria satirei romane n-a putut retine nimic altceva decat numele succesorilor minori ai lui Lucilius. Adevaratul sau continuator si cel care a dus genul la perfectiune este Horatius . Conditiile politice se schimbasera insa cu desavirsire; republica romana, cu libertatile ei; chiar limitate, se prabusise; Horatius insusi, tanar, luase parte la ultima batalie care opusese armata republicana celei a lui Octavianus si Antonius si abandonase, fara glorie, prin fuga, oastea in deruta a Republicii. Sub noul regim, invectiva politica, polemica deschisa cu personajele de vaza ale vremii devenise imposibila.

Asadar Horatius a fost cel care