Rusia de la Imperiul Țarist la Uniunea Sovietică

2.1. Obiective

- Familiarizarea cursanţilor cu reperele cronologice specifice subiectului studiat.

- Identificarea principaleleor etape ale evoluţiei fenomenului comunist în Rusia.

- Descifrarea cauzelor istorice ce au dus la impunerea regimului comunist precum şi a caracteristicilor loviturii de stat din octombrie1917-ianuarie1918.

- Decriptarea limbajului comunist şi relaţionarea derapajului ideologic cu contextul economic şi social.

- Investigarea constructului ideologice totalitare sovietic

- Examinarea critică a surselor istorice primare specifice, conversarea lor şi remarcarea elementelor fixe şi mobile ale discursului politic ideologizat.

2.2. Rusia în 1917

Dezvoltare economică

Diversificarea socială

Burghezia

Proletariatul

Regim autocratic

Naţionalităţile

Antagonismele sociale

Greve

Partidul Constituţional-Democrat

Al. Kerenski

Vl.I.Lenin

2.2.1 Situaţia economică şi socială înaintea Primului Război Mondial

Imaginea contemporană asupra Rusiei la sfîrşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, creionată în mare parte de istoricii marxişti, scotea în evidenţă întârzierea economică, inegalităţile sociale şi tarele unui regim politic autocrat şi corupt. Această perspectivă, ce încerca sa demonstreze beneficiile comunizării, era însă în mare parte incompletă.

Cifrele demonstrează faptul că între 1890 şi 1913 dezvoltarea economiei rus a fost spectaculoasă, producţia de cărbune crescând de 8 ori, iar cea de oţel de 5 ori. Practic, în apropierea Primului Război Mondial, Rusia Ţaristă, un colos cu 174 milioane de locuitori şi 22 milioane de km², a devenit a cincea putere industrială a lumii şi după unele estimări contemporane întârzierea economică faţă de Statele Unite era doar de 28 de ani.

Industrializarea Rusiei, târzie şi dominată de capitalul străin (în principal francez, german şi belgian), avea un ritm de dezvoltare rapid, deşi inegal şi era realizată sub semnul concentrării şi al gigantismului. În 1913, 344 de companii de mari proporţii (cu peste 1000 de muncitori) grupau mai mult de 40% din mâna de lucru industrială. Aceste întreprinderi gigante, cum erau uzinele Putilov din Sankt-Petersburg ce angajau în jur de 12000 de muncitori, erau la rândul lor concentrate într-un număr mic de regiuni, harta industrială a Rusiei la 1900 fiind, cu unele excepţii, cea de astăzi. În special dezvoltarea Ucrainei a fost spectaculoasă, în 1913 această regiune asigurând peste trei sferturi din producţia rusă de cărbune şi două treimi din cea de oţel.

Trans-siberianul, calea ferată terminaţă în 1905, reprezenta simbolul acestui dinamism industrial, materialul rulant fiind asigurat de intreprinderile ruse. Construită în mai puţin de 40 de ani, măsurând peste 70.000 de km de cale ferată, Trans-siberianul facilita deplasarea forţei de muncă şi punea în valoare noile regiuni aflata la est de Urali.

Construcţia Transiberianului

Agricultura rămânea însă principalul domeniu economic, asigurând peste 51% din venitul naţional (industria doar 28%) şi angajând peste peste 80% din locuitorii Imperiului. Reformele din 1861 fuseseră insuficiente (doar 3 milioane de ţărani au fost împropietăriţi) şi marea propietate nobiliară continua să posede peste 40% din terenul agricol. În acelaşi timp însă modernizarea, deşi lentă şi inegală se făcea simţită şi în acest domeniu iar mecanizarea şi folosirea îngrăşămintelor artificiale a permis creşterea sensibilă a recoltelor, astfel încât, înaintea războiului, Rusia devenise primul furnizor de cereale al lumii.

Această creştere economică a dat regimului ţarist ocazia lărgirii bazei sale sociale. Între 1906 şi 1911, primul ministru Stolîpin a luat o serie de măsuri în favoarea ţărănimii mijlocii şi a facilitat accesul la proprietate a „culacilor” (cel ce deţine mai mult decât poate cultiva) ce în preajma războiului vor deţine o medie de 9 ha/familie. Apariţia acestui nou segment social al ţăranilor îmbogăţiţi, deşi încă minoritar din punct de vedere numeric, a rupt vechile solidarităţi ale satului şi a asigurat regimului sprijinul unei burghezii rurale ataşate ordinii politice şi sociale.

Dezvoltarea industrială a condus la dezvoltarea unei burghezii de afaceri întreprinzătoare ce şi-a dublat capitalul între 1906 şi 1914 şi a fost capabilă să răscumpere unele dintre valorile tradiţional deţinute de străini. Această burghezie naţionalistă părea gata să susţină la rândul său un regim politic capabil să îi asigure ordinea în interior şi expansiunea în exterior. În mediul urban a aparut o nouă categorie socială, burghezia mijlocie – angajaţi, tehnicieni, cei cu profesiuni liberale şi, după unele statistici, pătura socială înstărită a crescut de la 23,1 milioane în 1897 la peste 31 milioane de indivizi în 1913.

În ceea ce priveşte proletariatul, acesta era încă puţin numeros (3,5 milioane) dar grupat în câteva mari oraşe – Petrograd, Moscova, Odessa) – şi în întreprinderi de mari dimensiuni. În general, salariile muncitorilor erau mici, condiţiile de muncă destul de grele şi puţin reglementate (11, 12 ore de muncă) şi locuinţele mizere.

2.2.2. Problemele politice ale Rusiei Ţariste

Viteza evoluţiei economice a amplificat însă problemele politice ale regimului rus şi fractura dintre puterea politică şi ţară s-a mărit. Rusia Ţaristă rămânea un regim autocratic ce ignora principiile elementare ale democraţiei. Ţarul guverna prin decrete, susţinut de o birocraţie supranumerică şi coruptă. Nicolae al II-lea era văzut ca un împărat mediocru, Ţarina, de origine germană, era impopulară iar episodul Rasputin scosese în evidenţă, printre aristocraţi şi oameni de rând deopotrivă, tarele familiei imperiale. Puterea legislativă, din 1906 încredinţată unei adunări alese – Duma – era slabă şi puţin reprezentativă, iar sistemul electoral rezerva peste ⅔ din voturi marilor latifundiari şi burgheziei urbane ce formau doar 1% din populaţie.

Pe de altă parte, Imperiul rămăsese o „închisoare a popoarelor”, slavii impunându-şi limba şi religia numeroaselor naţionalităţi supuse, care la începutul secolului XX au început să-ţi manifeste dorinţa de a se elibera de sub tutela rusă. Polonezii catolici (6,5% din populaţie), Finlandezii şi Balticii (5,1%), musulmanii Asiei Centrale şi diferitele etnii caucaziene (aproape 14%), precum şi cei peste 5 milioane de evrei, victime ale progromurilor naţionaliste, reprezentau în 1914 o sursă de nemulţumire în creştere.

Creşterea economică a amplificat antagonismele sociale. Dezvoltarea demografică – aproape 3 milioane de locuitori pe an – a agravat nevoia de pământ şi peste 85 de milioane de ţărani săraci detestau şi invidiau privilegiaţii (culacii şi marii latifundiari) fiind gata să treacă, cu forţa, la împărţirea pământurilor seniorale.

O altă sursă de probleme provinea fără îndoială din lumea proletară, iar concentrarea muncitorilor a permis o solidarizare sindicală puternică. Astfel, la 1 mai 1912, izbucneau în centrele industriale nu mai puţin de 1.140 de greve, iar din iunie 1913 până în iulie 1914 peste 1,7 milioane de muncitori participau la această formă de luptă sindicală.

În aceste condiţii, opoziţia politică faţă de ţarism s-a organizat treptat pe coordonate liberale şi populare şi în mai multe curente, care după revoluţia eşuată din 1905 (când regimul a permis unele reforme politice liberale dar a înnăbuşit în forţă manifestările populare) prezentau deja o ostilitate crescândă între ele.

Burghezia şi intelighenţia liberală, partizani ai unui regim parlamentar occidental au creat Partidul Constituţional – Democrat (K.D. – de unde şi numele de „cadeţi”), o formaţiune politică liberală ce solicita puteri crescute pentru Dumă şi responsabilitatea guvernului în faţa Adunării, dorind o răsturnare a regimului autocratic şi chiar a monarhiei în favoarea claselor de mijloc, nu a proletariatului minoritar sau a ţărănimii radicale.

Curentul revoluţionar era reprezentat de:

- Socialiştii-Revoluţionari (S.R. – moştenitori ai mişcărilor populist-nihiliste din sec.XIX) – ostili industrializării şi partizani ai confiscărilor marilor domenii şi exploatării colective a pământurilor, dar divizaţi asupra tacticilor de urmat în

- grupul maximalist (radicalii ce nu abandonaseră metodele teroriste) şi

- cel muncitoresc (condus de Kerenski şi favorabil acţiunii prin Dumă)

- Social-democraţii (SD – apărut în 1898) – considerau că proletariatul în formare poate reprezenta forţa revoluţionară cea mai eficientă şi s-au divizat la rândul lor în 1903 în:

- bolşevici – conduşi de Lenin ce preconiza un partid minor numeric, nealiat cu burghezia, dar format din revoluţionari profesionişti, disciplinaţi şi agresivi, capabili să instituie dictatura proletariatului după revoluţie şi

- menşevici – ce rămâneau fideli principiilor unei organizări democratice, de masă şi erau ostili unei revoluţii socialiste premature dorind alianţa cu partidele burhez pentru răsturnarea ţarismului şi aducera Rusiei în stadiul potrivit pentru o veritabilă revoluţie muncitorească.