Manifestul din Ventotene

I. CRIZA CIVILIZAŢIEI MODERNE

Civilizaţia modernă şi-a aşezat la bază principiul libertăţii, conform căruia omul nu trebuie să fie doar un instrument pentru semenii săi, ci un centru autonom de viaţă. Pe baza acestei norme, au fost supuse judecării, în cadrul unui proces istoric grandios, toate acele aspecte ale vieţii sociale care nu respectau acest principiu.

1. S-a afirmat dreptul egal al tuturor naţiunilor de a se constitui în state independente. Fiecare popor, definit prin caracteristicile sale etnice, geografice, lingvistice şi istorice, ar fi trebuit să găsească instrumentul cel mai apt să-i satisfacă în modul cel mai bun exigenţele, independent de orice intervenţie străină, în organismul statal pe care şi l-a creat în mod autonom, conform propriei concepţii asupra vieţii politice. Ideologia independenţei naţionale a reprezentat un puternic imbold de progres; ea a dus la depăşirea patriotismului local meschin în sensul unei solidarităţi mai ample împotriva opresiunii străine dominante; ea a eliminat o bună parte din dificultăţile care împiedicau circulaţia persoanelor şi a mărfurilor; în cadrul noilor state, ea a dus la extinderea şi în rândul populaţiilor mai înapoiate, a instituţiilor şi a legilor populaţiilor mai civilizate. Însă această ideologie purta şi germenii imperialismului capitalist, pe care generaţia noastră l-a văzut crescând peste măsură, până la formarea statelor totalitare şi la declanşarea războaielor mondiale.

În zilele noastre, naţiunea nu mai este considerată ca fiind produsul istoric al convieţuirii unor oameni care, ajunşi, datorită unui proces îndelungat, la o mai mare unitate de obiceiuri şi aspiraţii, îşi găsesc cea mai eficace formă de organizare a vieţii colective, în cadrul întregii societăţi omeneşti, în propriul lor stat; ea a devenit în schimb o entitate divină, un organism ce trebuie să se gândească doar la existenţa şi dezvoltarea sa, fără să-şi facă griji pentru pagubele pe care le-ar putea aduce celorlalte naţiuni. Suveranitatea absolută a statelor naţionale a dus la dorinţa de a domina a fiecăruia, deoarece orice stat se simte ameninţat de puterea celorlalte şi consideră ca fiind "spaţiu vital" propriu teritorii din ce în ce mai vaste, care să îi permită libertatea de mişcare şi asigurarea mijloacelor de subzistenţă, fără să depindă de nimeni altcineva. Această dorinţă de stăpânire ar putea fi domolită doar prin hegemonia statului cel mai puternic asupra celorlalte state, subjugate.

În consecinţă, statul s-a transformat din garant al libertăţii cetăţenilor, în stăpân al supuşilor pe care îi ţine în serviciul său, având toate mijloacele pentru a-şi putea dezvolta la maxim propria eficienţă în război. Chiar şi în perioadele de pace, considerate a fi o pauză pentru a se pregăti pentru inevitabilele războaie succesive, voinţa claselor militare predomină deja în multe ţări asupra celei a claselor civile, determinând o funcţionare din ce în ce mai dificilă a structurilor politice libere: şcoala, ştiinţa, producţia, organismul administrativ au ca şi obiectiv principal creşterea potenţialului de război; mamele sunt considerate a fi producătoare de soldaţi şi prin urmare sunt recompensate după aceleaşi criterii după care la târguri sunt premiate animalele prolifice; de la cea mai fragedă vârstă, copiii sunt educaţi în meseria armelor şi a urii faţă de străini, libertăţile individuale se reduc la neant, din moment ce toţi sunt militarizaţi şi chemaţi în mod continuu să presteze serviciul militar; războaiele neîncetate obligă la părăsirea familiei, a locului de muncă, a bunurilor şi la sacrificarea vieţii înseşi pentru nişte obiective a căror valoare de fapt nu o înţelege nimeni; în câteva zile sunt distruse decenii de eforturi depuse pentru creşterea bunăstării colective.

Statele totalitare sunt cele care au realizat în modul cel mai coerent unificarea tuturor forţelor, punând în practică o centralizare şi o autarhie foarte puternice, şi astfel au demonstrat că sunt organismele cele mai potrivite pentru mediul actual internaţional. Este de ajuns ca o naţiune să facă un pas înainte spre un totalitarism mai accentuat pentru ca celelalte să o urmeze, fiind atrase în aceeaşi direcţie de voinţa de a supravieţui.

2. S-a afirmat dreptul egal al tuturor cetăţenilor de a contribui la formarea voinţei statului. Astfel, această voinţă trebuia să fie sinteza exigenţelor tuturor categoriilor sociale, exigenţe economice şi ideologice, în continuă schimbare şi exprimate în mod liber. Acest fel de organizare politică a permis corectarea sau cel puţin atenuarea nedreptăţilor celor mai stridente moştenite de la regimurile trecute. Dar libertatea presei şi cea de asociere precum şi lărgirea progresivă a dreptului de vot au făcut tot mai dificilă apărarea vechilor privilegii, menţinând sistemul reprezentativ.

Persoanele care nu aveau nimic treptat au învăţat să se folosească de aceste instrumente pentru a ataca drepturile câştigate de clasele înstărite; impozitele sociale pe veniturile extra-salariale şi pe succesiuni, impozitele progresive pe averile cele mai mari, scutirea de taxe pentru veniturile minime şi pentru bunurile de primă necesitate, gratuitatea şcolii publice, creşterea cheltuielilor pentru asistenţă şi prevederi sociale, reformele agrare, controlul fabricilor, toate acestea ameninţau clasele privilegiate până şi în citadelele lor cele mai fortificate.

Nici măcar clasele privilegiate care consimţiseră la egalitatea drepturilor politice, nu puteau admite ca păturile sociale dezmoştenite să se poată folosi de acestea în încercarea de a realiza acea egalitate de fapt, care ar fi dat acestor drepturi un conţinut concret de libertate efectivă. Când, la sfârşitul primului război mondial, ameninţarea devenise prea puternică, a fost normal ca aceste clase sociale să întâmpine cu căldură şi să sprijine instaurarea dictaturilor, care luau armele legale din mâna adversarilor lor.