CURS INTRODUCTIV
1.Obiectul si problematica cursului de Istoria Relatilor
Internationale;
2.Importanta disciplinei, raporturi cu alte stiinte socio-politice
1. „Istoria Relatiilor Internationale” a fost confundata cu istoria
diplomatiei, definita ca „ stiinta sau arta negocierilor”, sau „ stiinta
raporturilor internationale”1. Aceasta din urma cuprinde întregul sistem
de interese care iau nastere din raporturile între natiuni, scopul sau
principal fiind mentinerea pacii si bunei armonii între state.2
Confuzia este determinata numai de folosirea titlurilor generice de
„ istoria diplomatiei” sau „ Istoria diplomatica” la un mare numar de
lucrari care trateaza evolutia raporturilor dintre state.
Se intelege de la sine ca raporturile politice internationale au jucat
un rol de prima însemnatate în transformarile suferite de societatea
umana, iar ponderea a apartinut acelor mari puteri carora propria lor forta
si împrejurarile le-au îngaduit sa se impuna. Asa se explica de ce
studierea istoriei relatiilor internationale s-a redus, vreme îndelungata,
la înfatisarea confruntarilor diplomatice si militare dintre marile puteri,
ceea ce ducea în mod necesar la un anumit schematism, care nu permitea
nuantarile atât de necesare conturarii cât mai apropiate de realitate a
„tabloului istoric”. Acest mod de concepere a suferit si continua sa sufere
modificari vizibile.
- Pe de o parte s-a extins aria geografica a investigatiei,
proba cea mai elocventa sub acest raport fiind tendinta de
abandonare a Europocentrismului.
- Pe de alta parte s-a trecut tot mai evident de la analiza
aproape exclusiva a relatiilor diplomatico-militare
1 Martens Charles, Le Guide Diplomatique, I.Leipzig, 1866
2 Garden Guillaume-Laurent, Histoire generale des traits de paix, depuisla paix de Westphalie, I, Paris
f.a., p.LXXXII
interstatale la investigarea multilaterala a raporturilor
dintre diferitele comunitati, a „raporturilor profunde” care
le determina.
Istoria relatiilor internationale studiaza aparitia si dezvoltarea
marilor probleme internationale. Ea nu se limiteaza numai la o
expunere cronologica a evenimentelor importante ale istoriei omenirii,
ci analizeaza cauzele psihologice, pune în lumina interesele multiple si
interactiunile ascunse.
Instrumentul principal de înfaptuire a relatiilor internationale
este diplomatia3, alcatuita din ansamblul de mijloace si activitati
specifice pe care un stat le pune în slujba politicii sale externe4.
Dezvoltarea diplomatiei a fost marcata de trei faze: Prima si cea
mai lunga a fost perioada ambasadelor temporare (solemne) proprie
antichitatii si evului mediu. Suveranii îsi trimiteau ambasadorii la o curte
straina cu prilejul încheierii unui tratat de pace sau alianta, sau pentru
omagierea unui eveniment important (nastere, casatorie, încoronare etc.).
Faza a doua, cea a ambasadelor permanente în state straine,
conduse de guvern prin intermediul unui departament diplomatic central a
aparut spre sfârsitul evului mediu si caracterizeaza epoca moderna si
contemporana. Permanentizarea ambasadelor a asigurat continuitatea
relatiilor diplomatice.
Faza a treia, a congreselor si conferitelor diplomatice este produsul
epocii moderne si este considerata ca cea mai proprie modalitate de
înlaturare a starilor de conflict politic si armat dintre state5
3 Mircea Malita, Diplomatia, Bucuresti 1970 , p.9
4 Chazelle Jacques, La diplomatie, Paris 1968, p.9
5vezi N. Ciachir, Istoria relatiilor internationale de la Pacea Westfalica (1648) pana in
contemporaneitate ( 1947), Editura Oscar Print, Bucuresti, 1998, p.8-12: Ambasadele permanente s-au
nascut dintr-un ansamblu de circumstante dintre care cele mai semnificative sunt urmatoarele:
înlocuirea statului dezagregat si a actiunii de ierarhizare politica din Europa evului mediu prin
centralizarea puterii (alcatuirea marilor monarhii moderne Franta, Spania, Anglia, la mijlocul secolului
XV); ofensiva turcilor în Orient; marile razboaie ale Occidentului (razboiul de o suta de ani, razboiul
„celor doua roze”, razboaiele italiene5.
Mai repede decât marile monarhii europene, statele italiene, datorita gradului mai înalt de
dezvoltare al fortelor de produtie, dar si din cauza farâmitarii politice au simtit nevoia asigurarii unui
echilibru în peninsula prin exploatarea interselor divergente si convergente si acordarea de concesii
reciproce. Acesti factori au fost pusi în valoare cu ajutorul diplomatiei si în mod necesar au aparut
institutii si modele noi în sensul modern al cuvântului. Consecinta politica a fost sistemul creat prin
pacea de la Lodi (1454) semnata e catre Florenta, Neapole, Roma, Milano si Venetia, care a asigurat
echilibrul dintre principalele state italiene si a garantat pacea si independenta Italiei pentru aproape
jumatate de secol5. Dar statele italiene nu dispuneau de forte suficiente care sa le asigure integritatea si
independenta în conditiile în care monarhiile vecine, tot mai consolidate si centralizate îsi atintisera
privirile asupra lor. Singura posibilitate de salvare era asigurarea unui echilibru politic mai larg, cu alte
cuvinte organizarea Europei în mare, cum era organizata Italia în mic. De aici necesitatea ambasadelor
permanente, care prin intermediul agentilor sa spioneze intentiile tuturor si la momentul potrivit sa
paralizeze pe cale diplomatica tendintele de suprematie ale statelor puternice si ambitioase.
Diplomatia organizata în adevaratul sens al cuvântului a aparut atunci când papalitatea a
devenit o forta politica în Europa. Interesele Romei pontificate în statele crestine au fost sustinute de
timpuriu de reprezentanti (nuntii ) sau agenti.
Începutul facut de diplomatia pontificata în directia ambasadelor permanente a fost amplificat
cu mijloace superioare de republica Venetia. Sub influenta Romei si din contactul cu Imperiul bizantin,
de la care a împrumutat structura si metodele diplomatiei, Venetia si-a organizat temeinic diplomatia.
Marile interese comerciale au obligat Venetia sa strânga relatiile diplomatice cu statele straine,
ca sa-si asigure o reprezentare si o aparare continua. Pentru a-si atinge pe deplin scopul, aceste
ambasade au fost investite cu caracter permanent.
Organizarea diplomatiei venetiene s-a facut prin legi si decrete foarte severe. Legea interzicea
ambasadorilor sa aiba vreo proprietate în tara în care erau acreditati. Gratie unei alte legi, votata în
decembrie 1268, istoria dispune astazi de celebrele „relazioni” (rapoarte) si „dispacci” (depese) ale
ambasadorilor venetieni, martori oculari, inteligenti si patrunzatori, buni politicieni si scriitori. Acestia
erau obligati ca în termen de 15 zile de la întoarcerea în patrie sa prezinte un raport complet senatului
despre misiunea lor si despre situatia tarii respective ( din punct de vedere geografic, etnografic,
compozitia si moravurile curtii, situatia economica, financiara si politica, legaturile cu alte state etc.)
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.