Drept Comunitar Curs 8

1. Aspecte generale

Adoptarea normelor dreptului comunitar reprezintă o problemă deosebit de importantă, dar nu suficientă. Acestea trebuie să capete eficienţă, să nu rămână la nivelul abstract, ci să producă efecte juridice. Intrucât Comunităţile sunt organizaţii internaţionale care au personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre, apare problema raportului dintre dreptul comunitar şi cel intern. Dreptul comunitar fiind un sistem autonom, apare necesitatea integrării lui în dreptului statelor membre. Această integrare presupune ca el să facă parte din dreptul naţional al fiecărui stat comunitar, deci să se aplice în mod direct. Aplicabilitatea directă a dreptului comunitar se impune deci ca un principiu de bază, din care decurge un al doilea principiu, legat de ierarhia celor două sisteme, care constă în prioritatea (supremaţia) dreptului comunitar faţă de dreptul intern.

2. Principiul aplicabilităţii directe

Principiul aplicabilităţii directe îşi găseşte o confirmare în art. 189 C.E., dar numai în ceea ce priveşte regulamentele, despre care se precizează că sunt de aplicabilitate directă în toate statele membre. Pentru restul actelor normative comunitare şi pentru C.E.C.O., Curţii de Justiţie i-a revenit rolul de a statua acest principiu cu ocazia soluţionării unor cauze.

Astfel, în hotărârea Van Gend en Loos (05.02.1963, 26/62.1), îi cadrul Tratatului C.E., Curtea a constatat că respectivul tratat are ca obiect instituirea unei "pieţe comune", care în mod implicit cuprinde pe toti justiţiabilii Comunităţii, cărora li se aplică tratatul, acesta nefiind adoptat numai pentru reglementarea raporturilor dintre statele membre. S-a arătat de asemenea, că tratatele constituie o ordine juridică nouă, de drept internaţional, căreia statele i-au transferat competenţa lor, iar subiecte de drepturi şi obligaţii nu sunt numai statele, ci şi resortisanţii acestora, căror (jurisdicţiile naţionale trebuie să le garanteze exercitarea drepturilor şi sa asigure îndeplinirea obligaţiilor acestora. Ulterior, prin hotărârea COSTA/E.N.E.L. (15.07.1964, 6/64) Curtea a revenit asupra formulărilor din hotărârea menţionată mai sus, înlocuind formularea "ordine juridică de drept internaţional" cu "ordine juridica proprie" iar "independenţa" dreptului comunitar a fost înlocuită cu "integrarea" sa în sistemul juridic al statelor membre.

Inlocuirea "ordinii juridice internaţionale" cu "ordinea juridică proprie” are justificarea din punctul de vedere al diferenţelor care exista între acestea. Astfel "ordinea juridică" proprie Comunităţilor are ca sursă dreptul convenţional adoptat de către state, precum şi actele unilaterale, respectand dreptul derivat, desi sunt recunoscute ca izvoare şi principii fundamentale fiecare având o poziţie bine stabilită în ierarhia juridică, iar normele sale sa adresează în principal persoanelor private.

O altă diferenţă ar fi aceea ca reglementarea diferendelor care apar între subiectele acestui drept nu este lăsată la latitudinea părţilor implicate. Curtea a statuat că principiile dreptului intern se aplică în măsura în care nu sunt în contradicţie cu ordinea juridică comunitară.

2.1. Diferenţierea normelor

Curtea a stabilit că, potrivit acestui principiu, dreptul comunitar este integrat direct în dreptul statelor membre, fără să permită statelor să aleagă între teoriile dualiste sau moniste, întrucât se impune aplicarea mecanismului, nemaifiind nevoie de măsuri luate pe plan intern pentru aplicarea dreptului comunitar (03.04.1968 Firma Malkerei, 28/67, 211).

Ca urmare a acestei situaţii, persoanele particulare (fizice sau morale) pot invoca dreptul comunitar în faţa autorităţilor naţionale, inclusiv tribunale, atât pentru a li se recunoaşte drepturile, cât şi pentru a se anula efectul unor acte juridice interne care sunt contrare dreptului comunitar.

Aplicarea directă a dreptului comunitar prezintă o serie de parti¬cularităţi în funcţie de categoria normelor comunitare care sunt invocate, precum şi caracterul efectului direct şi eventualele excepţii care există. Se disting în acest sens analize făcute de literatura de specialitate fie după criteriul forţei şi condiţionărilor efectului direct, fie conform categorisirii surselor dreptului comunitar, deşi fiecare dintre aceste clasificări nu reuşesc întotdeauna să cuprindă toate elementele esenţiale care rezultă din aplicarea criteriului respectiv.

2.1.1. Efectul direct, necondiţionat şi complet

Sursele dreptului comunitar care au acest efect pot fi invocate fără nici o condiţie de către orice persoană fizică sau morală, atât pe plan vertical (în litigii cu organele statale), cât şi în plan orizontal (în litigii cu alte persoane fizice sau morale).

Din această categorie fac parte:

- Regulamentele, care sunt acte comunitare specifice pentru aplicabilitatea directă, creând drepturi şi obligaţii pentru toţi. Se poate argumenta aceasta cu art. 189 din Tratatul C.E. care statuează caracterul "direct aplicativ" al regulamentului.

Deciziile, care nu au aplicabilitate directă, dar s-a considerat că acele decizii care sunt adresate persoanelor particulare în anumite domenii (concurenţă) pot fi surse de drepturi şi obligaţii pentru aceştia, fiind asimilate în aceste cazuri regulamentelor. Efectul celorlalte decizii va fi analizat ulterior.

Principiile generale, care sunt de aplicabilitate directă, întrucât prin gradul lor de generalitate trebuie să fie respectate în toate cazurile şi în mod necondiţionat.

2.1.2. Efectul direct, condiţionat şi complet

In această categorie intră actele comunitare care pot să fie invocate în orice litigiu, dar este necesară îndeplinirea unor condiţii în acest scop. Sunt incluse aici documentele cu caracter convenţional, respectiv tratatele de instituire a comunităţilor şi tratatele internaţionale.

2.1.2.1.Tratatele constitutive

In hotărârea Van Glend en Loos, Curtea a statuat că dreptul comunitar izvorât din tratatele constitutive nu are o aplicabilitate directă autonomă. S-au dat însă două indicaţii generale, conform cărora sunt direct aplicabile dispoziţiile care conferă drepturi şi instituie obligaţii exprese pentru persoane particulare, precum şi cele care impun obligaţii bine stabilite în sarcina statelor membre sau a instituţiilor comunitare.

Dacă sunt îndeplinite aceste condiţii, dispoziţiile respective sunt direct aplicabile, fără să mai fie nevoie de alte acte de aplicare, de proceduri specifice sau măsuri complementare.

Caracterul autoexecutor al acestora dă posibilitatea persoanelor particulare să invoce în faţa instanţelor naţionale direct aceste prevederi. Sfera de aplicare a acestui efect direct a fost extinsă ulterior de jurisprudenţa Curţii, incluzând pe lângă obligaţiile statului de a nu face (respectiv de a nu face rezerve care să subordoneze aplicarea tratatelor de vreun act normativ intern, de a nu necesita adoptarea unor dispoziţii normative interne de concretizare a prevederilor tratatelor) şi obligaţiile de a face (respectiv de a nu lăsa nici o marjă de apreciere statelor în ceea ce priveşte îndeplinirea obligaţiilor sale), precum şi la situaţiile în care nu s-au făcut completările necesare prin legea internă (aplicarea principiilor privind nediscriminarea în angajare sau salarizare, chiar dacă legea internă nu le-a preluat).

In cadrul tratatelor constitutive, efectul direct al unor dispoziţii coexistă cu absenţa acestuia în cadrul altor dispoziţii.

Este cazul dispoziţiilor care stabilesc în sarcina statelor obligaţii cu caracter foarte general, precum şi în cazul dispoziţiilor condiţionale sau insuficient precizate.

Obligaţiile stabilite în termeni foarte generali se referă la politicile generale: ameliorarea condiţiilor de viaţă ale muncitorilor (art. 117 C.E.), politica în domeniul taxelor de schimb (art. 107 C.E.) care nu pot fi invocate de particulari ca având efect direct, în cazul dispoziţiilor condiţionale sau insuficient precizate, s-a statuat de către Curte, în cazul art. 90 C.E. privind posibilitatea ca unor întreprinderi care gestionează un serviciu public să li se aplice un regim derogatoriu de la regulile generale ale tratatului, că acesta este de strictă interpretare, iar rolul important în acest sens rămâne judecătorului naţional, iar în cazul art. 92 şi 93 C.E. privind ajutoarele statale acordate unor întreprinderi, acestea nu au de asemenea efect direct, incompatibilitatea acestor ajutoare cu Piaţa Comună nefiind absolută, ci supusă unei notificări din partea Comisiei, sub controlul Curţii.