Dinastia Qin

Dinastia este intemeiata in 1644, de catre manciurieni (populatie jurchena-tungusa,

nuzhen). Acestia, odata cu 1610, incep sa urmareasca o politica de separare fata de

autoritatea Ming, devenind din ce in ce mai organizati sub Nurhaci. El este cel care

creaza sistemul "steagurilor", o organizare militara si administrativa foarte eficienta. In

maniera nu fara precedente in istorie, el intemeiaza mai intii o dinastie pe teritoriile pe

care le controleaza (Manciuria), denumind-o Jin, in amintirea statului pe care jurchenii il

controlasera in intregul nord al Chinei intre 1122 si 1234. Cuceririle sale inainteaza lent,

Nurhaci avind mare grija la ceea ce azi am numi "imaginea" sa: le promite chinezilor

egalitate economica si rasiala si incearca sa pozeze in leader mai indrituit sa domneasca

decit Imparatul Wanli. Cu toate acestea, apar si revoltele chineze, de obicei motivate

economic, nu national, care insa duc la reactii violente ale manciurienilor, precum si la

discriminari institutionalizate prin lege. La moartea lui Nurhaci in 1626, o politica de mai

mare colaborare este urmarita de unul dintre fiii sai, care preia puterea, Hong Taiji.

Avesta preia sistemul de examinare chinez si angajeaza din ce in ce mai multi defectori

chinezi in administratie si in armata, sinizindu-si astfel, la fel ca alti non-chinezi inaintea

lui, institutiile. Mai mult, in 1636 schimba numele dinastiei in Qing, anuntind astfel ca

reneaga trecutul de servitute jurchena fata de Ming; mai mult, schimba chiar si numele in

manchu, cu sens nu foarte clar, probabil derivat dintr-o sintagma budista cu sensul "mare

noroc bun".

La moartea lui, in 1643, statul Ming fusese deja distrus de razboiul taranesc condus de Li

Zicheng, care ocupase deja Pekinul si anuntase intemeierea unui nou stat. Intrarea in

China pe la Shanghaiguan ramine libera pentru manciurieni in clipa in care Li ataca

trupele chineze inca loiale dinastiei Ming. Acestea, conduse de Wu Sangui, opteaza

pentru alianta cu manciurienii, si nu cu Li, ceea ce duce la infringerea acestuia din urma.

Proprietarii de paminturi chinezi prefera sa coopereze cu manciurienii decit sa accepte o

dinastie pornita din rindurile taranimii, asa ca infringerea lui Li inseamna si unificarea

Chinei, din nou, de catre non-chinezi. De remarcat ca din nou manciurienii au stiut sa

profite de ideologia statatla chineza, pozind de la bun inceput in razbunatori ai statului

Ming si pedepsitori ai tradatorului Li.

Colaborationismul clasei politice chineze la rasturnarea dinastiei Ming este rasplatit de la

inceput de Qing, care in cucerirea treptata a intregii tari se bizuie mult pe ajutor chinez.

Administratia nu este schimbata, aceeasi dregatori sint pastrati in functie, mecanismele

economice si sistemul administrativ si judiciar sint in mare perpetuate (poate cu usoare

modificari in favoarea manciurienilor in comparatie cu chinezii) etc. Totusi, cucerirea

intregii tari dureaza destul de mult, chiar si cu sprijin militar chinez, iar controlul

manciurian este, in citeva provincii din sud, mediat (prin reprezentanti chinezi), nu

direct. Cind Qing doreste sa preia controlul efectiv, in 1673, au loc revolte serioase

("Razboiul celor 3 printi", in tot sudul Chinei), stinse de-abia in 1681. De-abia acum se

poate spune ca Qing stapinesc de facto toata China.

2

Tangential, merita mentionat ca manciurienii si chinezii se afla intr-o coabitare in care

cuceritor si cucerit renunta fiecare la ceva. Interesante par in acest sens schimbarile in

codul vestimentar, in infatisare (celebra coada manciuriana), tabuurile legate de legarea

picioarelor (chinezii nu vor curta femei manciuriene, carora li se interzice aceasta

practica, lucru care duce la pastrarea unei "puritati" etnice si culturale). Paradoxal,

asadar, este vorba de un melanj care se bazeaza pe multe si subtile cedari si acceptari in

problemele de identitate. Cea mai buna imagine a acestei convietuiri priveste dualitatea

administrativa (un manchu si un chinez) in numeroase inalte pozitii oficiale.

Decizia suprimarii acestor armate ii apartine primului mare imparat Qing, care i-a urmat

intemeietorului dinastiei, Shun Zhi, in 1661. Este vorba de imparatul cunoscut ulterior

drept Kang Xi, care a domnit pina in 1727. Intreaga domnie a lui Kang Xi e plina de

realizari economice si politice majore. Ca si in cazul multor altor dinastii, stabilitatea

interna a trebuit urmata de stabilitate externa, Qing, sub Kang Xi, angrenindu-se devreme

in politici de expansiune. In 1696, profitind de rivalitatea diverselor triburi mongole,

Qing cuceresc Mongolia, iar in 1720 tibetanii le recunosc suzeranitatea. Expansiunea ii

aduce si in contact cu un stat european, Rusia: diversele probleme de granita sint

rezolvate prin tratatul de la Nercinsk din 1689, primul dintre China si o putere europeana.

Dupa moartea lui Kang Xi, unul dintre fiii sai, Yong Zheng preia puterea, intarind

autoritatea statala. Domnia sa, relativ scurta 1723 - 1736, dar eficienta administrativ, este

urmata de perioada de maxima inflorire a dinastiei, sub Qian Long, 1736-1796. Domnia

nu este infloritoare decit in masura in care statul este puternic, pentru ca monarhul este

puternic. In rest, avem de a face cu o crestere lenta a coruptiei si cu o decadere

economica serioasa, mai ales la sfirsitul regimului, pe fundalul cresterii enorme a

populatiei: de la aprox. 100 mil. in 1650, la 300 mil. in 1800. Cum suprafata de teren

arabil nu sporeste, agricultura nu se dezvolta, taranii isi pierd