De multă vreme, savanţii români şi foarte mulţi dintre savanţii străini au demonstrat şi afirmat realitatea istorică a formării neamului românesc pe o arie geografică mult mai întinsă decât hotarele României Mari din perioada interbelică şi cu atât mai mult a României cu întinderea ei prezentă. În jurul frontierelor actuale ale statului român, peste tot, pe distanţe mai mici sau întinse, au trăit şi trăiesc comunităţile istorice româneşti ale celor care au fost şi sunt acolo băştinaşi, autohtoni şi nu rod al unei emigraţii, al unei diaspore româneşti existente pe mai multe continente, Europa, America, Australia. Între aceşti români, cei mai numeroşi din cei de peste hotare, după cei care se află în ţinuturile înstrăinate dintre Prut şi Nistru (încorporaţi fie în Republica Moldova, fie în Ucraina), se află într-un număr mare aşa-numiţii „români din spaţiul balcanic”, cunoscuţi adesea şi ca „românii din sudul Dunării”. Într-un număr variabil, mai mic sau mai mare, ei trăiesc practic continuându-şi strămoşii, în toate statele existente între Marea Neagră, Marea Egee şi Marea Adriatică, deci în Bulgaria, Grecia, Albania, Macedonia, Serbia, Bosnia-Herţegovina, Muntenegru, Croaţia.
Aceşti români alcătuiesc în fapt mai multe grupuri distincte, vorbitoare al unuia sau altuia dintre dialectele istorice ale limbii române.
Cei mai numeroşi şi cei mai împrăştiaţi sunt cei care aparţin marelui grup al aromânilor, denumiţi în mod curent şi „macedo-români”, în timp ce majoritarii, între care trăiesc, îi denumesc „vlahi”.
În imediata apropiere a ţării noastre, dincolo de Dunăre, de la râul Timoc până la râul Morava, în Bulgaria vestică şi Serbia de nord-est au trăit şi trăiesc ca „oameni ai pământului”, românii timoceni. Spre nord-vest, cei din Serbia se apropie de un alt segment românesc, cel al românilor din Voievodina sau din aşa-numitul Banat sârbesc. Atât românii din Valea Timocului cât şi cei din Banatul sârbesc aparţin marelui grup al daco-românilor, la fel ca şi fraţii lor din ţară. Mai coexistă două grupuri restrânse numeric, cel al megleno-românilor, divizaţi astăzi în principal între Grecia şi Macedonia, precum şi grupul istro-românilor în peninsula croată Istria de la care li se trage şi denumirea savantă. Tuturor acestor grupuri, mai cu seamă ultimelor le este caracteristică şi o emigraţie continuă şi crescândă, ceea ce le-a diminuat şi le diminuează sensibil prezenţa în locurile de baştină ale lor şi ale strămoşilor lor şi uşurează politica de asimilare şi deznaţionalizare desfăşurată în proporţii diferite, cu toate mijloacele pe care le au la dispoziţie, fără excepţie, de către toate statele balcanice.
In urmă cu peste un veac, în paginile ziarului Timpul din 25 mai 1879, Mihai Eminescu constata că: “Nu e popor megieş care să nu aibă români sub jugul său: sârbi, bulgari, greci, turci, unguri, muscali, nemţi, fiecare are, unii milioane, alţii sute de mii de suflete, din acest popor osândit de Dumnezeu spre nefericire şi sabie…”. Tot acolo, Eminescu considera că strămoşii românilor au fost “din marea unitate etnică a tracilor romanizaţi care ocupau veacul de mijloc aproape întreg teritoriul Peninsulei Balcanice, începând de sub zidurile Constantinopolului, a Atenei şi a Triestului, şi ajungând până la Istru spre miazănoapte şi răsărit, până în şesurile Tisei, spre apus”.
Universitatea Spiru Haret
Facultatea de istorie, Muzeologie si Arhivistica
MASTERAT: CIVILIZAŢII ROMANEŞTI ÎN CONTEXT EUROPEAN
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
