Absolutismul în Franța

Revoluţia franceză (1789-1799), eveniment major al epocii moderne care a dus la răsturnarea Vechiului Regim şi la instaurarea unei noi ordini politice şi sociale în Franţa În timpul desfăşurării revoluţiei, Franţa a experimentat toate sistemele de guvernare trecând succesiv de la monarhia absolută, bazată pe principiul de drept divin, la monarhia constituţională, după model britanic, în care domină principiul ,,regele domneşte, dar nu guvernează”, apoi la republică. Aceasta avea la bază, în teorie, libertatea şi egalitatea tuturor cetăţenilor.

Revoluţia franceză este evenimentul care a marcat totodată în istoria Franţei, trecerea la epoca modernă. Perioada revoluţionară începe în 1789, cu reunirea Adunării Stărilor Generale şi căderea Bastiliei, şi se termină în 1799, cu lovitura de stat din 18 Brumar a lui Napoleon Bonaparte. Ideile liberale şi naţionale propăvăduite de Revoluţia franceză s-au răspândit în toată Europa, având ca efect intensificarea luptei naţiunilor asuprite împotriva dominaţiei străine. Revoluţia franceză completează şirul marilor revoluţii ale epocii moderne, fiind precedată de Revoluţia engleză şi Revoluţia americană. Totodată, ea a rămas cel mai popular model de insurecţie până la Revoluţia Rusă din 1917.Cuprins

Vechiul Regim (franceză l’Ancien Régime) este o expresie folosită pentru a desemna sistemul francez de guvernare, legile şi instituţiile care au precedat revoluţia de la 1789. Acesta se sprijinea pe cele trei ordine (stări): starea I – clerul; starea a II-a – nobilimea; starea III-a burghezia, ţărănimea şi păturile orăşeneşti sărace. Primele două stări erau privilegiate, în timp ce starea III-a reprezenta 96% din populaţia franceză.

Monarhia franceză era o monarhie absolută nu una despotică, adică nu acţiona în manieră arbitrară şi ilegală. Regele era împiedicat de legile şi cutumele regatului său şi existau multe organisme independente, cum era Adunarea Clerului, care aveau drepturi şi privilegii în care regele nu putea interveni, întrucât erau garantate de lege. Regele emitea legi după consultarea consilierilor săi, deşi nu era obligat să le accepte opinia. Parlamentele provinciale şi stările locale limitau,de asemenea,puterea regală.

Regele era reprezentat în teritoriu de intendenţi de poliţie, justiţie şi finanţe în cele 34 de circumscripţii ale Franţei. Ei supervizau perceperea impozitelor, legea şi ordinea şi răspundeau de lucrările publice, comunicaţii, comerţ şi industrie.

Monarhia franceză nu primea niciodată destui bani din impozite pentru a-şi acoperi cheltuielile, aşa încât, pe timp de război, când cheltuielile statului creşteau foarte mult, recurgea la împrumuturi cu dobânzi uriaşe. În consecinţă, plata dobânzilor la datorii a devenit în secolul al XVIII-lea o componentă tot mai mare din bugetul statului.

Metoda de colectare a impozitelor directe prin sutele de slujbaşi aducea adesea prejudicii statului,deoarece,uneori aceştia foloseau banii în scopuri personale.

Cheltuielile curţii de la Versailles au atins cote îngrijorătoare. De pildă, regina Maria Antoaneta, fiica împărătesei Maria Tereza a Austriei şi soţia regelui Ludovic al XVI-lea, a acumulat datorii de o jumătate de milion de livre la jocuri de noroc, primind porecla din partea cumnatului ei, contele de Provence, Madame Déficit. Aproape toată lumea o detesta pentru frivolitatea şi aroganţa sa.

Iluminismul

Iluminismul a reprezentat o mişcare ideologică şi culturală, care s-a manifestat pe parcursul secolului XVIII, al cărui scop a fost să pună raţiunea în centrul tuturor lucrurilor şi să ,,lumineze” naţiunea prin educaţie şi cultură.

Iluminiştii erau mai mult scriitori decât filosofi, ca Voltaire, Montesquieu şi Rousseau.

Voltaire era de orientare iluministă conservatoare. A avut o operă extrem de vastă. Scrierile sale sunt îndreptate împotriva inechităţilor sociale, superstiţiilor, intoleranţei religioase. A criticat Vechiul Regim şi Biserica militând pentru libertatea cuvântului, a gândirii şi egalitatea tuturor oamenilor în faţa legii. Considera că relele societăţii pot fi îndreptate prin alianţa între monarhi şi filosofi. Voltaire este teoreticianul despotismului luminat.

Montesquieu era de orientare iluministă moderată. A creat o operă importantă. În 1721 a publicat ,,Scrisorile persane” în care prezintă călătoria a doi persani prin Europa şi care critică realităţile continentului nostru şi anume: intoleranţa religioasă, instituţiile culturale şi de stat, inclusiv monarhia absolută. În cartea ,,Spiritul legilor” teoretizează principiul separării puterilor în stat. Considera monarhia constituţională forma de guvernare cea mai eficientă, deoarece puterea executivă, legislativă şi judecătorească erau independente una faţă de cealaltă.

Jean-Jacques Rousseau era de orientare iluministă radicală. Lucrările sale, ,,Discurs asupra inegalităţii de avere” şi ,,Contractul social”, exprimă aspiraţiile micii burghezii din care făcea parte. Considera sursa inegalităţii şi a relelor în societate ca fiind proprietatea privată, de aceea ea trebuia limitată. De asemenea, milita pentru participarea tuturor cetăţenilor la viaţa politică, statul trebuia organizat pentru a asigura suveranitatea poporului.

Denis Diderot şi d’Alembert au publicat ,,Enciclopedia” în 35 de volume, "Enciclopedia" conţine ideile revoluţionare ale iluminismului: lupta pentru progres, libertate şi toleranţă, egalitatea între oameni şi între popoare. Forma ideologică a iluminismului, prin critică la adresa Vechiului Regim, a pregătit, pe plan ideologic, marile răsturnări cauzate de Revoluţia franceză.

Societatea franceză

În secolul XVIII, societatea franceză era împărţită în ordine sau stări. Clerul forma prima stare, nobilimea, starea a doua, iar starea a treia cuprindea restul populaţiei, formată din burghezie, ţărani şi muncitori urbani

Cauzele Revoluţiei

În ciuda transformărilor economice ce au dus la dezvoltarea comerţului şi industriei, organizarea societăţii franceze era anacronic divizată în trei stări: nobilimea, clerul şi "a treia stare" (restul populaţiei).

Având un nivel de trai din ce în ce mai apropiat de cel al nobilimii, burghezia, educată în spiritul filozofiei iluministe şi având exemplul recent al Revoluţiei americane, ar fi dorit să-şi asume o parte din responsabilitatea politică.

Statul şi populaţia trecea printr-o gravă criză economică şi financiară. Criza financiară a fost determinată şi de faptul că, în intervalul 1740 şi 1783 Franţa a fost implicată în trei războaie: mai întâi războiul pentru succesiunea austriacă (1740-1748), apoi în războiul de 7 ani (1756-1763) şi, în sfârşit, războiul american pentru independenţă (1778-1783).