Previzualizare curs:

Extras din curs:

- Originile scrisului

Majoritatea savanţilor sunt de acord astăzi că scrisul a început cu ţinerea evidenţelor contabile, deşi contabilitatea este prea puţin reprezentată în exemplele de scriere care s-au păstrat din Antichitate din Egipt, China şi America Centrală. Citând un expert în tăbliţele sumeriene timpurii, scrisul s-a dezvoltat „ca o consecinţă directă a cerinţelor inevitabile ale unei economii aflate în plină expansiune".

Spre sfârşitul mileniului IV î.Hr.., rela¬ţiile comerciale şi administrative din vechile cetăţi mesopotamiene ajunseseră la un nivel de complexitate la care depăşeau puterea de memorare a elitelor conducătoare. Devenise esenţial ca tranzacţiile de orice fel să fie înre¬gistrate sub o formă care să le facă rememorabile şi per¬manente. Administratorii şi negustorii şi-au permis, de atunci înainte, să spună echivalentul sumerian al formu¬lelor: „Să punem toate acestea pe hârtie" sau „îmi puteţi da o dovadă scrisă?"

Ceea ce nu explică însă cum a apărut scrisul, concret, din ne-scris. Originea divină care i-a fost atribuită iniţial - şi care a constituit explicaţia prefe¬rată până în secolul XVIII, când a fost combătută de Iluminism - a lăsat locul teoriei originii pictografice. Se consideră, în general, că primele simboluri scrise au fost pictogramele, adică reprezentările picturale de obiecte concrete.

Unii savanţi cred că scrisul a fost rezultatul unor căutări întreprinse în mod conştient de un anume sumerian din cetatea Uruk, rămas necunoscut, în jurul anului 3300 î.C. Alţii cred că a fost rezultatul eforturilor unui grup, eventual de administratori şi negustori inteli¬genţi. Iar alţii cred că nu a constituit o invenţie, ci o descoperire întâmplătoare. Mulţi văd în scris rezultatul unei evoluţii îndelungate, mai degrabă decât al unei inspiraţii fulgerătoare.

O teorie deosebit de răspândită susţine că scrisul s-a dez¬voltat dintr-un sistem de numărare folosit mult timp, cu nişte „jetoane" de lut (asemenea „jetoane", al căror scop exact nu e cunoscut, au fost găsite în multe situri arheologice în Orientul Mijlociu): înlocuirea acestor jetoane cu semne bidimensionale, semnele respective fiind asemănătoare cu formele jetoanelor, a reprezentat primul pas pe calea scrisului.

În orice caz, esenţială pentru dezvoltarea scrisului propriu-zis, care este alt¬ceva decât scrisul oarecum limitat, strict pictografic, al indienilor nord-americani şi nu numai al lor, s-a dovedit a fi descoperirea principiului care stă la baza rebu¬sului. Acesta constă în ideea revoluţionară că un simbol pictografic poate fi utilizat pentru valoarea lui fonetică.

Dezvoltarea scrisului

Odată inventat, descoperit din întâmplare sau ajutat să evolueze - după cum doreşte să creadă fiecare se poate spune că scrisul s-a răspândit din Mesopotamia în lumea întreagă? Cele mai vechi dovezi de scriere egipteană datează din anul 3100 Î.C., cele din Valea Indului din anul 2500 Î.C., cele din Creta din anul 1900 Î.C., cele din China din anul 1200 î.C, cele din America Centrală din anul 600 î.C. (toate aceste date sunt aproximative). Pornind de la această realitate, se poate trage concluzia că noţiunea de scris - şi nu simbolurile propriu-zise ale unei scrieri anume - s-a răspândit treptat de la o cultură la alta, din ce în ce departe.

600 sau 700 de ani i-au trebuit ideii de tipar ca să ajungă din China până în Europa şi chiar mai mult noţiunii de hârtie.

Şi totuşi, în absenţa unor probe incontestabile care să dovedească transmiterea noţiunii de scris (chiar şi în cazul unor civilizaţii mult mai apropiate una de alta, cum erau cele din Mesopotamia şi Egipt), cei mai mulţi savanţi cred că scrisul s-a dezvoltat independent în toate marile civilizaţii ale lumii antice. Optimistul - sau, în orice caz, antiimperialistul - va scoate în evidenţă inteligenţa şi inventivitatea societăţilor omeneşti; pesimistul, care adoptă o viziune mult mai conservatoare asupra istoriei, va pleca de la premisa că oamenii preferă să copieze cât mai fidel cu putinţă ceea ce există deja, limitându-şi iniţiativele novatoare la cazurile de strictă necesitate. Aceasta din urmă este explicaţia predilectă pentru modul în care grecii au împrumutat alfabetul de la fenicieni, ei nefacând altceva decât să-i adauge vocalele, care lipseau din scrierea feniciană.

În cazul anumitor împrumuturi de scriere nu există dubiu, cum ar fi faptul că romanii au preluat scrierea etruscă, japonezii au adoptat caracterele chinezeşti şi, mai aproape de vremurile noastre, turcii - sub conducerea lui Kemal Ataturk - au renunţat la scrierea arabă în favoarea alfabetului latin.

Scrisul, vorbirea şi limba

De la europenii şi americanii cu o educaţie medie se aşteaptă să recunoască şi să scrie în jur de 52 de semne alfabetice, plus o sumedenie de alte simboluri, cum ar fi numeralele, semnele de punctuaţie şi sim¬bolurile care înlocuiesc anumite cuvinte întregi: +, &, I., $ - numite uneori logograme.

De la japonezi, în schimb, se aşteaptă să cunoască şi să fie în stare să scrie în jur de 2.000 de simboluri, iar, dacă posedă o educaţie superioară, să fie în stare să recunoască vreo 5.000 de simboluri, dacă nu şi mai multe. Cele două situaţii, cea din Europa/America şi cea din Japonia, par să fie diametral opuse. De fapt, ele sunt mult mai asemănătoare decât s-ar spune la prima vedere.

Limba greacă

Greaca (Ελληνικά, citit aproximativ e-le-ni-'ca) este o limbă indo-europeană, vorbită în Grecia începînd cel puţin cu secolul XVII î.Hr.. Încă din primele timpuri de cînd s-au păstrat documente scrise, adică începînd cu epopeele lui Homer, limba greacă apare împărţită în mai multe dialecte. Iliada şi Odiseea, deşi este alcătuită în dialectul ionic, conţin numeroase elemente eolice. La origine a existat o mare varietate de dialecte, sistematizate azi în patru grupuri: arcado-cipriot, occidental, eolian şi ionian-atic.

Dialectul ionic este vorbit în Ionia, în Ciclade, pe insula Eubea şi în coloniile ionice. În acest dialect sunt scrise epopeele homerice, poemele lui Hesiod, operele poetice ale acelora care i-au imitat, poezia elegiacă şi cea iambică, opera istorică a lui Herodot şi scrierile despre medicină ale lui Hippocrate.

Strîns înrudit cu dialectul ionic este dialectul atic, ai cărui scriitori principali sunt tragicii Eschil, Sofocle şi Euripide, comicul Aristofan, istoricii Tucidide şi Xenophon,filosoful Platon, oratorii Lysias, Demostene şi Eschine. Datorită supremaţiei politice a Atenei şi a superiorităţii literaturii atice, dialectul atic devine cel mai imsemnat al limbii greceşti.

Dialectul doric se vorbea de dorienii din Peloponez, în Creta si Macedonia, în insulele dorice de la Marea Egee, precum şi în coloniile doriene ale Sicilia şi Italiei de Sud. În dialectul doric sunt scrise odele lui Pindar şi ale lui Bacchylide şi idilele lui Teocrit. Corurile din tragedia atică conţin de asemenea elemente dorice.

Dialectul eolic este întrebuinţat de Eolienii din Eolida(în Asia Mică, la nord de Ionia), în Tesalia şi în Beoţia. În acest dialect şi-au scris celebrele lor ode Alceu şi poeta Sappho.

Aceste dialecte au dispărut treptat în diferite epoci, în schimb dialectul atic s-a răspîndit încă. din secolul al V-lea î.Hr. cu mult peste graniţele sale, fiind întrebuinţat de toţi grecii culţi. În urma cuceririlor lui Alexandru cel Mare, limba atică devine limba universală a Orientului, din care cauză fu numită koine, adică limba comună a lumii helenice.

Primul document păstrat în greacă folosea silabarul linear B pentru a nota vechiul dialect arhaic sau micenian. Scrierea lineară B nu a putut fi descifrată până în 1953. După căderea civilizaţiei miceniene a existat o perioadă tulbure de aproximativ cinci sute de ani (times of troubles după interpretarea lui Arnold Toynbee), numită Marea Migraţie Miceniană.

În timpul acesteia ori nu s-a folosit scrierea (puţin probabil), ori nu a rămas nimic scris până în zilele noastre drept dovadă a scrierilor greceşti pre-homerice. De la începuturile perioadei clasice, greaca a fost scrisă în alfabetul grec, despre care se spunea că ar fi derivat din cel fenician. Trecerea la acest alfabet ar fi avut loc în timpul lui Homer.

Atica (dialect al grupului ionian-atic), limbă vorbită la Atena, constituie limba în care s-a scris cea mai mare parte a literaturii greceşti clasice. Sub Alexandru cel Mare utilizarea dialectelor greceşti a fost restrânsă, în aşa fel ca lumea greacă să folosească koina, limbă comună rezultată din mai multe dialecte ale grupului ionian-atic. Astfel, el a putut comunica cu armata sa heteroclită, iar limba a fost învăţată de locuitorii regiunilor cucerite, devenind o aşa-numită lingua franca din Antichitate. Limba greacă a fost în concurenţă cu latina. Koina, devenită limbă oficială a imperiului roman de răsărit, continuând să evolueze pentru a da naştere limbii greceşti moderne de astăzi a fost extrem de răspândită.

Greaca, ca şi multe alte limbi indo-europene, este o limbă flexionară neaglutinantă şi ne-ergativă. De exemplu, substantivele au cinci cazuri, trei genuri şi trei numere, verbele au trei voci, trei persoane şi trei numere ca şi multe alte forme.

✍ Alfabetul grec a fost creat după modelul alfabetului fenician. Acesta este folosit în limba greacă.

Alfabetul grec stă la originea unor alfabete ce au devenit celebre :

- etrusc, care a dat naştere alfabetului latin ;

- chirilic;

- gotic.

Download gratuit

Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.

Structură de fișiere:
  • Scrierea.doc
Alte informații:
Tipuri fișiere:
doc
Nota:
8/10 (1 voturi)
Nr fișiere:
1 fisier
Pagini (total):
20 pagini
Imagini extrase:
20 imagini
Nr cuvinte:
6 750 cuvinte
Nr caractere:
36 443 caractere
Marime:
175.03KB (arhivat)
Publicat de:
NNT 1 P.
Nivel studiu:
Facultate
Tip document:
Curs
Domeniu:
Istoria Românilor
Predat:
la facultate
Materie:
Istoria Românilor
Sus!