Renașterea

RAPORTUL ISTORIE – GEOGRAFIE

Istoria unui popor este adânc înrădăcinată în propria sa geografie. Dezvoltarea diferitelor popoare, a umanităţii, în general, este rezultatul unor condiţii geopolitice favorabile. Fără a cădea în „determinism geografic” trebuie totuşi să acceptăm că spaţiul geografic - înţeles ca un teritoriu delimitat şi care are ca şi caracteristici anumite forme de relief, bogăţii ale solului şi subsolului, floră şi faună, climă specifică, un regim hidrografic - are un rol important în evoluţia societăţii umane, a diferitelor culturi şi civilizaţii.

Factorul geografic este important şi istoria, privită din acest punct de vedere, poate fi abordată ţinând cont de două elemente:

a) configuraţia propriului pământ , cât şi de

b) aşezarea într-un spaţiu sau zonă geografică.

a) Istoria va demonstra că marile culturi şi civilizaţii s-au format într-un spaţiu geografic acceptabil din punct de vedere al locuirii; avem exemplul unor mari civilizaţii care s-au format în zona unor mari fluvii, la întretăierea marilor drumuri comerciale, în spaţii apte pentru activităţi sedentare (agricultură, industrie) şi cu importante bogăţii ale solului şi subsolului.

b) Napoleon Bonaparte afirma că „fiecare ţară trebuie să facă politica geografiei sale”. Civilizaţiile s-au născut, s-au dezvoltat, s-au maturizat, au dispărut sau au reuşit să reziste de-a lungul istoriei, funcţie de zona geografică în care au apărut, funcţie de factorii interni, dar mai ales externi, care le-au influenţat existenţa, le-au ajutat să reziste sau să moară. Zona geografică a devenit din ce în ce mai importantă pe măsura universalizării istoriei umane şi tendinţele expansioniste, militare, materiale, spirituale, ale unora sau altora au influenţat evoluţia, popoarele şi civilizaţiile dezvoltate de acestea fiind obligate la un răspuns care în funcţie de forţa sa a permis continuitatea sau dispariţia. Universalizarea a determinat, dincolo de tendinţe expansioniste şi dominatoare, realizare de schimburi, împrumuturi, daruri etc care au permis osmoze şi continuităţi, mai ales ale marilor civilizaţii, considerate „istorice”. Universalizarea şi modernizarea, mai ales a mijloacelor de comunicare, au dus astăzi la ceea ce unii numesc „satul planetar”, şi tendinţa este spre crearea unei civilizaţii universale în care poate fi luată în considerare contribuţia fiecărui popor şi a valorilor materiale şi spirituale create de către acesta, dar care va fi dominată de marile centre de putere economică.

I. RENAŞTEREA ŞI REFORMA

1. RENAŞTEREA

Nici un eveniment sau fapt istoric marcant nu a declanşat apariţia a ceea ce numim Renaştere. Prefacerile numeroase şi variate, de ordin economic, social si politic au avut drept urmare, pe plan cultural şi ideologic, naşterea în Europa a unei noi culturi. Deosebită profund de cultura medievală, prin caracterul ei laic, Renaşterea este specifică secolelor XV - XVI manifestându-se mai întâi în Italia, apoi în întreaga Europă.

Renaşterea prezintă caracteristici, cum ar fi: trezirea interesului pentru cultura antică; dezvoltarea multilaterală a personalităţii umane; înflorirea ştiinţelor şi artelor.

1.1. UMANISMUL

Intensificarea legăturilor economice cu Orientul, ca şi dezvoltarea urbană au favorizat descoperirile ştiinţifice, geografice şi inovaţiile tehnologice. Toate schimbările semnificative şi progresele spectaculoase au fost rezultatul activităţii omului. Acest lucru a dus la o schimbare în gândire, când poziţia omului în societate a fost reevaluată. Concepţia nouă prin care omul a fost pus în centrul atenţiei se numeşte umanism.

Umanismul civic. Umaniştii doreau să reînvie gândirea greco-romană şi cea de la începutul creştinismului, dispreţuind lumea medievală caracterizată a fi necioplită şi ignorantă. Voiau să asigure fericirea oamenilor, lucru posibil doar prin educaţie şi să formeze un om complet, care să fie în acelaşi timp savant, artist, cavaler, muzician, scriitor.

În Italia secolelor XIV - XV s-au îmbinat noile aspiraţii şi modul nou de a gândi. Aici era regiunea cea mai dezvoltată din punct de vedere economic si cultural. În opoziţie cu concepţia religioasă despre nimicnicia omului, concepţia renascentistă despre om, oglindită, de exemplu, la Pico della Mirandola în „Cuvântare despre demnitatea omului”, aşează pe om în centrul lumii, demn prin raţiune şi voinţă. În opoziţie cu idealul feudal al nobleţei dobândite prin naştere, idealul renascentist este exprimat prin termenul italian de virtú, termen care implică un complex de calităţi: inteligenţă, spirit întreprinzător şi chibzuinţă, stăpânire de sine şi bărbăţie.

Oglindind felul de viaţă şi mentalitatea burgheziei florentine de la mijlocul secolului al XV-lea, Leon Battista Alberti, în „Discurs asupra familiei” îndeamnă la folosirea raţională a timpului şi la buna organizare a muncii; Leon Battista Alberti face apologia banului, susţinând că cine îl are scapă de nevoi: omul să agonisească, să facă tranzacţii, să cheltuiască cu cumpătare. Susţine necesitatea ca activitatea omului să fie în slujba binelui public.

Pătrunderea culturii renascentiste se produce şi în rândurile nobilimii; acest fapt va duce la transformări şi în sistemul educaţiei nobiliare, tendinţă ce se oglindeşte în opera lui Baldassare Castiglione, „Curteanul”. Curteanul este tipul ideal de nobil din epoca Renaşterii: are calităţi fizice, dar şi intelectuale, artistice, morale; astfel idealul cavaleresc se îmbină cu cel umanist.

Ideile umanismului s-au răspândit, însă, în întreaga Europă, datorită inventării tiparului de către germanul Johhanes Gutenberg, modificărilor din conţinutul învăţământului, bazat pe studiul autorilor antici şi, nu în ultimul rând, datorită apariţiei scrierilor în limbile naţionale. Umaniştii subliniază rolul culturii în opera de înfrumuseţare intelectuală şi morală a omului; Erasmus de Rotterdam vorbeşte de puterea educativă a culturii.

Umanismul critic şi erudit. Spiritul scolastic, care pleca de la dogmele stabilite o dată pentru totdeauna, este tot mai mult înlocuit cu discuţii libere, dialoguri, spirit critic, toate acestea ducând la o gândire liberă. Reprezentanţii Umanismului erau neobosiţi cercetători şi colecţionari de manuscrise, acceptând superioritatea gândirii şi raţiunii. Noua cultură este susţinută şi de construirea unor biblioteci valoroase, ca de exemplu, Biblioteca Vaticanului, ale cărei baze au fost puse de Papa Nicolae al V-lea. În spaţiul românesc, biblioteci importante au existat la Oradea şi Sibiu. Apar şi protectori ai poeţilor, pictorilor şi arhitecţilor, numiţi mecena. Pe de altă parte, filosofii, latinişii, eleniştii s-au adunat în cercuri literare, numite academii, cea mai cunoscută fiind Academia Platoniciană din Florenta. Umaniştii, care au terminat studiul în universităţile italiene, s-au reîntors în ţările lor, unde au promovat renaşterea intelectuală şi artistică.

S-au dezvoltat studiile clasice ale limbii latine, ale limbii greceşti (cu bizantini veniţi în Italia), ale limbii ebraice (prin Pico della Mirandola, de exemplu).

Sunt importante realizări şi în alte părţi ale Europei, mai ales în prima jumătate a secolului al XVI-lea. Cel mai prodigios este Erasmus de Rotterdam, cunoscător al limbilor greacă şi latină, al culturii clasice, în general. Erasmus a publicat: mai multe ediţii ale culegerii sale de maxime antice comentate, intitulată „Adagii”, o ediţie critică a „Noului Testament” , în limba greacă, însoţită de o traducere în limba latină, lucrare în care critică societatea , biserica şi cultura epocii dominate de scolastică; a mei publicat „Elogiul Nebuniei”, „Colocvii” etc.

În Germania creează Johann Reuchlin, elenist şi ebraist, care publică gramatici şi dicţionare în limba ebraică.

În Franţa, regele Francisc I creează în 1530 „Nobila Academie Trilingvă”, unde sunt promovate studiile clasice în limbile greacă, latină, ebraică. Guillaume Budé scrie „Comentarii privind limba greacă” şi pune bazele criticii ştiinţifice a textelor juridice, aplicând metoda filologică şi istorică; Ettienne Dolet va scrie „Comentarii privind limba latină”.

În Anglia studiile clasice se dezvoltă la Oxford şi Cambridge în primele decenii ale secolului al XVI-lea. La Oxford, John Colet întreprinde o critică a textelor religioase, pregătind ideologic Reforma religioasă din Anglia.

Perioada de admiraţie necondiţionată faţă de antichitate îi va urma o perioadă de receptare critică a moştenirii sale culturale, umaniştii considerând că modelul antic poate fi nu numai ajuns, dar şi depăşit, datorită condiţiilor materiale şi spirituale superioare.