Politica Externă a României 1918-1938

- politica externă a României în perioada interbelică a urmărit consolidarea statului naţional unitar prin conservarea clauzelor teritoriale şi politice stabilite în anii 1919-1923; pornind de la acest fapt, România a creat un sistem de alianţe politico-diplomatice şi militare;

- Frederic C. Nanu susţine că sistemul de alianţe politico-diplomatice al României interbelice s-a manifestat pe trei planuri:

o general, universal prin susţinerea unei formule de securitate colective

o regional (alianţe cu vecinii)

o continental

1. Planul general al politicii externe româneşti în perioada interbelică:

- 1919 – a fost creată Societatea Naţiunilor, România făcând parte ca membru fondator; rolul Societăţii era de a acţiona pentru evitarea unei noi conflagraţii mondiale şi apărarea păcii; în Pactul Societăţii Naţiunilor erau menţionate şi alte obiective, precum: respectarea şi menţinerea integrităţii teritoriale, independenţa politică; în anul 1930 – Nicolae Titulescu a fost ales preşedinte al Societăţii Naţiunilor; în anul 1931 a fost reales cu unanimitate de voturi.

- 23 iulie 1923 – la Paris a fost semnat Statutul definitiv al Dunării în care se prevedea menţinerea libertăţii de navigaţiei pe acest fluviu, navigaţie deschisă tuturor pavilioanelor în condiţii de perfectă egalitate; s-a menţinut Comisia Europeană a Dunării şi a fost creată Comisia Internaţională a Dunării.

- 24 iulie 1923 – a fost semnată Convenţia de la Lausanne privind regimul strâmtorilor Mării Negre – Bosfor şi Dardanele; în convenţie se stipula demilitarizarea acestora, libera navigaţie pentru toate navele comerciale, etc; a fost creată o Comisie Internaţională a Strâmtorilor din care făcea parte şi România.

- 27 august 1928 – a fost semnat la Paris Pactul Briand-Kellog – a fost primul tratat internaţional care a interzis recurgerea la război pentru rezolvarea diferendelor dintre state; România a aderat la acest Pact, iar la 9 februarie 1929 a semnat Protocolul de la Moscova prin care URSS, Polonia, România, Estonia şi Letonia se angajau să aplice, în politica lor externă, Pactul Briand-Kellog.

- 3 iulie 1933 – la Londra a fost semnată Convenţia de definire a agresiunii şi a teritoriului (prin teritoriu se înţelegea teritoriul asupra căruia un stat îşi exercita autoritatea), la elaborarea căreia a contribuit şi Nicolae Titulescu;

- România a aderat la Pactul de neagresiune şi conciliaţiune de la Rio de Janeiro din 10 octombrie 1933;

- iulie 1936 – România a participat la Conferinţa cu privire la Strâmtorile Mării Negre desfăşurată la Montreux; la Conferinţa internaţională desfăşurată la Montreux în 1936, care a stabilit un nou regim strâmtorilor Mării Negre, România a sprijinit ideea acordării de drepturi speciale statelor riverane, susţinând U.R.S.R., Franţa şi Turcia, fiind împotriva Marii Britanii sau Japoniei. Convenţia a afirmat principiul libertăţii de trecere şi de navigaţie maritimă prin strâmtori (art. 1), prevăzând libertatea deplină de navigaţie pentru navele comerciale, în timp de pace şi de război, când Turcia nu era beligerantă. În timp de război, Turcia participând la conflagraţie, navele comerciale ale neutrilor puteau trece prin strâmtori cu condiţia să nu ajute pe inamic;

- la 14 noiembrie 1936, printr-o notă remisă guvernelor din Londra, Paris, Roma, Bruxelles, Haga, Praga, Varşovia, Copenhaga, Stockholm, Kaunas, Viena, Bucureşti, Belgrad şi Budapesta, Germania a denunţat regimul fluviilor internaţionale; în notă era specificat faptul că „Libertatea de navigaţie pe toate căile fluviale şi egalitatea de tratament pe aceste căi a tuturor statelor care întreţin raporturi paşnice au fost, timp de peste un veac înainte de marele război, temelia unei colaborări rodnice între statele riverane ale fluviilor navigabile. Tratatul de la Versailles, împotriva principiului fundamental al egalităţii drepturilor, a creat în acest domeniu, în mod unilateral şi în defavoarea Germaniei, un sistem artificial şi cu totul contrar nevoilor practice ale navigaţiunei. Acest sistem urmărea să impună Germaniei o supraveghere internaţională, permanentă a căilor sale fluviale, încredinţând, într-o măsură mai mică sau mai mare, drepturile suverane germane unor Comisiuni internaţionale la care participau unele state riverane. Guvernul german nu mai poate să-şi ia răspunderea de a îngădui şi de acum înainte starea de lucruri arătată mai sus. El se vede deci, silit să declare că nu se mai recunoaşte legat prin dispoziţiile cuprinse în Tratatul de la Versailles care se referă la căile fluviale ce se găsesc pe teritoriul german şi nici prin actele internaţionale întemeiate pe acte prevăzute din tratat”.