Organizarea conferinței de pace de la Paris și poziția României în problema Bucovinei

Organizarea Conferinţei de Pace de la Paris şi poziţia Românie în problema Bucovinei.

La 18 ianuarie 1919, Conferinţa de Pace întrunită la Paris cu participarea a 32 ţări beligerante îşi va deschide lucrările. De la început a fost clar că în acest mare Forum, de o amploare încă necunoscută în istorie, Marile Puteri Aliate şi Asociate se vor erija într-o aristocraţie oligarhică, efectuînd o discriminare între statele Aliate, mari şi cele mici şi mijlocii.

La 25 decembrie 1918, Ambasada Marii Britanii la Paris înainta o notă Ministerului Afacerilor Externe al Franţei prin care, dorind să cunoască poziţia Franţei, îşi exprima speranţa că România va fi reprezentată la Conferinţa de Pace ca Aliată. Ministrul de Externe al Franţei, informa guvernele britanic şi Italian precum şi pe cel roman, că România deşi a semnat Tratatul de la Bucureşti cu Germania, trebuie să fie considerată ca nou aliat pe motivul participării sale reînoite la război împotriva Puterilor Centrale.1

Consiliul Suprem, hotărînd la 23 ianuarie 1919 asupra numărului de reprezentanţi ai statelor la Conferinţa de Pace, au stabilit pentru România doar doi delegaţi. La 24 ianuarie 1919, soseşte, la Paris, delegaţia română, condusă de primul ministru Ion I.C.Brătianu, primul delegate al României la Conferinţa de Pace. În ceea ce priveşte cel deal doilea delegate, acesta a fost numit în persoana lui Nicolae Mişu.

În ceea ce priveşte Bucovina, presa anunţa că aceasta va fi reprezentată de Iancu Flondor, a cărei plecare de la Bucureşti era considerată, ca sigură. Între experţi şi consilieri tehnici pentru Bucovina, delegaţia română cuprindea pe Nicu Flondor pentru problemele economice şi financiare şi Alexandru Vitencu, pentru problemele etnografice şi geografice. Numirea lui Iancu Flondor, ca membru al delegaţiei,reprezentînd Bucovina, nu s-a adeverit.2 De altfel, relaţiile dintre Iancu Flondor şi Ion I.C.Brătianu nu erau dintre cele mai cordiale, astfel că Bucovina a rămas fără delegate propriu.

1. Mircea Djuvara, „Cîteva consideraţiuni generale asupra Conferinţei de la Paris” p.13

2. Boris Rangheţ „Relaţiile româno-americane în primul război mondial 1916-1920” p.169

Era evident că cei care au hotărît componenţa delegaţiei cu reprezentanţi ai Bucovinei nu au ţinut con de pct.3 din Moţiunea adoptată de Consiliul Naţional Român din 27 octombrie 1918, care prevedea că poporul român din Bucovina va fi reprezentat la Conferinţa de Pace prin mandatari ai acestui Consiliu. Consiliul Naţional Român din Cernăuţi nu numai că nu a fost consultat asupra numirii experţilor şi consilierilor tehnici, dar unul din cei numiţi, Alexandru Vitencu, nici nu era membru al acestui Consiliu.

Conferinţa de Pace a creat o structură complexă. Puterea de decizie o avea Consiliul Suprem al celor zece format din cîte doi delegaţi, preşedinţi şi miniştri de externe din Franţa, Anglia, Italia, S.U.A, Japonia. Ca organ executive era Secretariatul General al Conferinţei de Pace, format numai din reprezentanţi ai principalelor Puteri Aliate şi Asociate.1 Din marti 1919, Consiliul Suprem al celor zece s-a acindat în două: Consiliul celor patru, format din G.Clemenceau, care era şi preşedinte, Loyd George, Orlando şi Wilson. Preşedintele Consiliului de miniştri al japoniei participînd doar atunci cînd ţara sa era interesată, precum şi Consiliul miniştrilor de Externe.2

Un membru al delegaţiei române, observă, cu temei, că hotărîrile Conferinţei sunt luate adesea cu o ignorare a realităţilor. Între Marile Puteri s-au produs, de la început, divergenţe, care au influenţat justeţea deciziilor luate. Franţa vroia să-şi asigure în viitor garanţia că nu va mai fi victima unei agresiuni germane şi are partizana măsurilor dure şi eficente în centrul Europei, arătînd un interes mai scăzut pentru celelalte probleme ale continentului. Anglia, dimpotrivă, era mai generoasă faţă de germani, urmărind o politică de echilibru în Europa, în timp ce S.U.A era deschisă şi exuberantă, dorind să-şi impună concepţiile lor, manifestîndu-şi, totodată, nedisimulat, dorinţa de cîştig şi mîndria pentru democraţia lor.

Cum în toate organele de lucru principalele Puteri Aliate şi Asociate deţineau majoritatea, concluziile acestora erau greu de modificat în Consiliul Suprem.