Cursul de istorie politica universala moderna si contemporana îsi propune a
oferi un cadru fundamental pentru situarea într-o perspectiva diacronica a
proceselor si fenomenelor politice ale lumii occidentale de la 1492 si pâna în
zilele noastre. Scopul cursului nu este acela de a oferi o informatie
enciclopedica superflua, o colectie de date lipsite de semnificatie reala
pentru cei care studiaza Stiintele Politice, ci de a integra demersul
istoriografic în schema de analiza pe care acestia o vor aplica realitatilor
concrete. Parafrazându-l pe Durkheim am putea spune ca
Istoria este stiinta politica aplicata.
1492 sau 1453? Când si cum începe modernitatea?
Multa vreme, istoricii au plasat, nu fara naivitate, începuturile modernitatii în
anul 1453 – punct terminus ce avea macar meritul simplificarii
interpretarilor: la 1453 cadea Constantinopolul – ceea ce însemna sfârsitul
puterii bizantine ce domnea de un mileniu peste bazinul mediteranean – iar
în vest lua sfârsit Razboiul de 100 de ani, marcând astfel nasterea, în Franta
si Anglia, a monarhilor nationale ce vor deveni noii actori ai scenei
europene. În acelasi timp, o data cu sfârsitul Bizantului, carturarii greci s-ar
fi refugiat în Italia, aducând cu ei semintele Renasterii. Astfel, la toate
nivelurile, 1453 furniza un sfârsit necesar si în acelasi timp dramatic lumii
muribunde a Evului Mediu.
Astazi, metodele si interpretarile istoriografice mult mai rafinate ne îngaduie
sa patrundem dincolo de comoditatea instituirii, cu pretentii universaliste, a
unui asemenea moment 0 al modernitatii. Vom vedea în acest curs ca la 1453
Renasterea mergea deja catre amurgul ei baroc, ca procesele centralizarii
politice în marile state nationale din Europa au fost mult mai complexe si
mai dificil de delimitat, în fine ca sfârsitul Constantinopolului nu a fost un
moment crucial nici macar pentru Europa Orientala, ci doar un eveniment,
de altfel previzibil, dintr-o lunga continuitate istorica, ale carui consecinte sau
revelat abia pe termen lung. Anul 1492 nu are deci nici el cum sa
constituie un reper absolut; alegerea sa este pur conventionala, impusa de
comoditatea împartirii discursului istoric în etape încadrate de jaloane
temporale fixate mai degraba de un consens al istoricilor decât de o
semnificatie obiectiva decelabila. Am preferat însa a da o limita inferioara
modernitatii mai degraba la 1492 decât la 1453, pentru ca marile fenomene
si procese politice ce o caracterizeaza tind a se agrega spre sfârsitul secolului
XV; ele nu apar ex nihilo imediat dupa caderea Constantinopolului si
sfârsitul Razboiului de 100 de ani, ci sunt rezultatele unor evolutii – sau,
adesea, involutii - de durata. În acelasi timp, 1492 marcheaza descoperirea
Americii, punct nodal în expansiunea europeana; iar colonialismul si, mai
târziu, imperialismul, vor constitui permanent un pandant al istoriei moderne
si contemporane a Europei.
Amurgul Evului Mediu, cum îl numea marele istoric J. Huizinga, a fost
epoca unor crize cu mult mai profunde decât cele în plan politic sau cultural
pe care cu multa ingenuitate le identifica o istoriografie pozitivista si
progresista. La un secol dupa Marea Ciuma de la mijlocul secolului XIV, o
grava depresiune demografica continua înca sa afecteze Europa.
Consecintele sale în plan economic erau extrem de acute: progresele
înregistrate în secolele XII-XIV fusesera pierdute cu totul, atât din lipsa
mâinii de lucru cât si a epuizarii zacamintelor de metale pretioase din
Occident, si nu în ultimul rând, a distrugerilor provocate de razboaie – mai
ales în Franta si în Spania. Manifestarile unei dezvoltari economice de tip
capitalist nu apar decât în cazurile exceptionale ale Tarilor de Jos si oraselor
din nordul si centrul Italiei.
Consecintele în plan politic ale unor dezechilibre de asemenea proportii nu
puteau fi mai putin semnificative. Puterea descentralizata si autarhica a
feudalilor, ce caracterizase întregul Ev Mediu, a decazut rapid în lipsa bazei
sale economice – proprietatea funciara, afectata de criza fortei de munca si
de consecintele deflatiei. Ei s-au vazut nevoiti sa intre în slujba suveranilor
teritoriali ce dispuneau de sumele necesare mentinerii aparatului
administrativ si militar caracteristic puterii politice moderne. Cei ce doreau
cu orice pret sa-si pastreze independenta s-au reorientat catre veniturile
obtinute din razboaiele private, forma semi-oficiala de banditism specifica
mai ales micii nobilimi germane (Rittertum), sau au devenit mercenari,
precum condotierii din Italia. În schimb, la nivelul statelor, procesele politice
caracteristice au devenit, cu mult înainte de mijlocul secolului XV, cele ale
unificarii si centralizarii politice în jurul persoanei suveranului. Daca
centralizarea reprezinta o unificare administrativa si juridica interna,
unificarea este o centralizare politica si militara externa a unor regiuni tinând
Istoria Romaniei
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
