EPOCA MEDIEVALĂ
Concept şi periodizare
Ceea ce în mod obişnuit, dar şi impropriu, numim Ev Mediu, adică „timpul de
mijloc” (expresie folosită întâia oară de umaniştii italieni în a doua jumătate a secolului
al XV-lea, spre a desemna perioada intermediară dintre Antichitate şi Renaştere),
constituie în istoria noastră o durată lungă, de aproximativ un mileniu, pentru care se
mai folosesc şi denumirile de orânduire feudală, feudalism, epocă medievală. Cea mai
cuprinzătoare, mai suplă şi mai adecvată este formula de epocă medievală, care
desemnează tot ceea ce ţine de civilizaţia românească în răstimpul veacurilor VIIIXVIII:
structuri, instituţii, spiritualitate, viaţă zilnică pe întreg portativul social. Aceasta
nu exclude însă utilizarea celorlalte concepte-noţiuni, fie şi pentru că sunt intrate în
obişnuinţă şi fiecare se justifică într-un fel.
Începutul epocii medievale în istoria României se situează, după o opinie în
general acceptată de istoriografia noastră, în secolul al VIII-lea. Această limită iniţială a
putut fi aproximată mai cu seamă prin rezultatele oferite de cercetarea arheologică. În
ultimul sfert de secol, pe această cale s-a putut dovedi existenţa unei civilizaţii unitare în
spaţiul carpato-danubiano-pontic. De asemenea, s-au observat schimbări importante în
structura economică, se produce, treptat, o diferenţiere de situaţie, este subminată
egalitatea economică şi socială. Se conturează, începând cu secolul al VIII-lea, o altă
imagine socială, apare proprietatea privată. Nu au întârziat nici reflexele politicomilitare,
edificarea aşezărilor fortificate care trebuie asociate cu existenţa unor
conducători locali, ridicaţi din cadrul obştilor. Este vorba, în ansamblu, despre
prefigurarea unei noi epoci istorice.
Sfârşitul epocii medievale româneşti este socotit, după cea mai chibzuită opinie,
în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când se pun toate problemele abolirii
feudalismului şi sunt sugerate perspectivele unei noi ordini sociale în Ţările Române.
4
I. SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ ÎN SECOLELE VIII-XIII
1. Românii în izvoarele medievale timpurii
Românii sunt menţionaţi în scris multă vreme după ce etnogeneza a fost
încheiată, sub etnonimul de vlah-vlahi, termen de origine germanică cu care, în diferite
variante, au fost desemnate toate popoarele romanice. Ei înşişi, având conştiinţa
descendenţei romane, s-au numit român-români. De altfel, suntem singurul neam
neoromanic care purtăm, prin nume, amintirea directă a strămoşilor noştri.
Constituirea primelor forme de organizare prestatală, „ţări”, cnezate, voievodate,
proces care se desfăşoară în continuarea etnogenezei, a făcut ca românii să intre în
atenţia acelora care consemnau evenimentele, oamenii de cancelarie şi cronicarii.
Cea mai veche amintire istorică scrisă despre români ca popor se referă la
ramura balcanică a neamului nostru. Ea aparţine cronicarului Gh. Kedrenos, datează din
anul 976 şi se referă la un conflict dintre vlahi şi conducerea statului bulgar din
Macedonia.
Cele dintâi informaţii privitoare la românii nord-dunăreni şi organizarea lor
politică incipientă se referă la Transilvania. Gesta Hungarorum, cronica notarului
anonim al regelui Bela al Ungariei, consemnând impactul dintre triburile maghiare şi
populaţiile din Panonia şi Transilvania, la sfârşitul secolului IX şi începutul secolului X,
menţionează pe români şi „ţările” (sau ducatele) lor, căpeteniile politice şi fortificaţiile,
forţa umană, configuraţia şi bogăţiile pământului românesc transilvan. Geograful persan
Gardizi, în tratatul săi intitulat Podoaba istoriilor, care datează din a doua jumătate a
veacului al XI-lea, vorbind despre situaţia politică şi etnică din Europa răsăriteană,
plasează între slavi (bulgari), ruşi şi unguri „un popor din Imperiul Roman, care toţi
sunt creştini”. Gardizi situează geografic acest popor între Dunăre şi „un munte mare”,
pe care unii istorici şi geografi l-au identificat cu Carpaţii Meridionali. Istoricul bizantin
Ioan Kinamos, secretar al împăratului Manuel I Comnenul, îi arată pe românii norddunăreni
angajaţi, în 1167, la o campanie împotriva ungurilor alături de armata
bizantină. Despre românii nord-dunăreni, pe care amintitul istoric bizantin îi numeşte
vlahi (ca, de altfel, întreaga istoriografie din acele secole), adaugă o informaţie deosebit
de importantă: „se zice că sunt coloni veniţi de demult din Italia”. Această formulare
trebuie socotită drept prima dovadă despre conştiinţa originii romane la românii de la
nord de Dunăre.
Poemul german Cântecul Nibelungilor, datând de pe la 1200, consemnează, de
asemenea, existenţa românilor în spaţiul nord-dunărean, ceea ce este încă o dovadă în
favoarea continuităţii şi împotriva teoriei imigraţioniste.
Cam în acea vreme, românii de la est de Carpaţi încep să-şi manifeste prezenţa
în unele acţiuni militare, ceea ce nu se putea face în afara unui început de organizare
teritorial-politică.
Prezenţa românilor ca etnie conturată, făuritoare a unei civilizaţii proprii, în
spaţiul dintre Tisa, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră la cumpăna mileniilor I şi II este
atestată nu numai prin informaţii scrise, ci printr-o sinteză de mărturii: arheologice,
etnologie, instituţionale, lingvistice, confesionale (unitatea ritului ortodox) etc.
UNIVERSITATEA “AL.I.CUZA” IAŞI
FACULTATEA DE ISTORIE
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.