Holera din 1872-1873 în Transilvania. atitudini și comportamente în timpul epidemiei

Problema epidemiilor a intrat în atenţia cercetătorilor din ultimele decenii pornind de la „noua istorie”, axată pe mentalităţi, atitudini şi comportamente, în spiritul unei noi perspective de abordare a trecutului. Precursorii şi în acest domeniu, demografii au luat iniţial în considerare epidemiile din prisma perturbaţiilor aduse regimului normal de mortalitate, construind o istorie cantitativă, a statisticilor. Aceasta a pregătit doar terenul pentru o nouă abordare, calitativă, ce va aduce în prim plan imagini, atitudini şi reacţii ale oamenilor în faţa morţii. Mai mult decât simpla curiozitate, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, evenimente exterioare, cum ar fi seceta urmată de o criză alimentară şi o molimă mai pot afecta existenţa comunităţilor. Discurcursul şi reprezentările mentale, rezonanţele epidemiei în viaţa societăţii românesti vor releva încă, în plin secol al modernităţii, un climat de insecuritate la nivelul sensibilităţii cu toate că achiziţiile moderne în mentalitate şi în gândire nu pot fi negative. Redutabilul flagel ce vine în continuarea ciumei, holera recidivează din principalul ei focar epidemic - India şi se activează pentru prima dată în Europa în secolul al XIX-lea. Transilvania se va cofrunta şi ea cu câteva puseuri epidemice (în anii 1831, 1836, 1848, 1866, 1872-1873) ultimul val, deosebit de puternic prin efectele sale demografice, avându-l în vedere în continuare. În ceea ce priveşte această epidemie se doreşte a afla şi surprinde starea de spirit, climatul mental ce iese la lumină în această situaţie limită, modul în care s-au raportat indivizii faţă de această sitaţie, cocepţia faţă de boală, sănătatea, moartea.

În confruntarea cu holera. Imagini, replici, riposte

Frecventele epidemii de ciumă care au afectat comunităţiile umane, dar şi cele de holeră ce le-au înlocuit imediat după eradicarea pestei, au marcat puternic sensibilitatea colectivă, cel mai persistent efect pe plan mental rămânând însă teama acută de acest flagel. Reacţia de surprindere datorară noutăţii şi evoluţiei fulgerătoare a bolii a determinat oamenii să-şi ierarhizeze sentimentele la prima apariţie a holerei: „urâtă boală această holeră, încât mai mult decât în vremurile de ciumă omenirea s-a speriat”. După nici jumătate de secol în care comunităţiile au încercat să i se opună, holera s-a instalat în memoria colectivă, determinând sinonimă cu frica, dovadă expresia „a da holera în cineva”, care semnifică până târziu a „a intra spaima în cineva, a se speria foarte tare”. Această insinuare rapidă în sensibilitatea oamenilor e datorată percepţiei boli ca degradantă înjositoare . Temută din cauza rapidităţii cu care lovea, holera îngrozea şi datorită umilitoarelor simtome: diarea şi vomitarea explozivă, deshidratarea totală, aspectul albăstrui al pielii, răcirea trupului, spaima extremă de moarte ce urma curând. Odată cu intrarea holerei în Rusia şi Bucovina, încă din anul 1871, Ungaria şi România se simt direct ameninţate. Şi totuşi prezenţa epidemiei nu este anunţată, din diferite considerente ignorându-se informarea populaţiei în legătură cu primele măsuri de profilaxie. Convingerea că izolarea zonelor contaminate atrage după sine întreruperea activităţilor economice şi crează dificultăţi în aprovizionare, dar şi încercarea de a preveni panica, au stat la baza neglijării frecvente de catre autorităţi a măsurilor impuse de iminenţa pericolului. Ziarele oficiale o ignoră şi din alte considerente. La Viena erupe dar presa tace şi apoi o neagă datorită exploziei universale, existând riscul ca vestea epidemiei să alunge mulţimea de invitaţi şi vizitatori. La rândul ei România se teme de o posibilă izolare economică. Ca o ironie a istoriei, se crează situaţia în care acum este rândul Turciei să impună carantina. Mai mult, solicită României să stabilească, în toate porturile sale, puncte sanitare de izolare a persoanelor şi să inchidă graniţa pe uscat cu Austro-Ungaria. Refuzul României, ce a invocat periclitarea intereselor sale economice, nu a fost luat în cosiderare şi Turcia şi-a închis frontiera cu România. Nici presa românească din Transilvania nu este informată cu privire la izbucnirea epidemiei la Pesta şi Viena până după apariţia ei la Cluj. O menţiune a Telegrafului Român justifică absenţa ştirilor prin lipsa comunicărilor oficiale. Într-o epistolă privată din Viena apare ştirea că acolo holera a apărut în măsură relativ mică (17 cazuri pe zi). Mai târziu din ştiri private se dispune că plaga îşi cere victimele sale şi în Budapesta, Arad şi Oradea dar jurnalele nu fac referire la asemenea evenimente şi astfel aceste ştiri trec în mare parte neobservate. La rândul ei presa transilvăneană pune în joc toate argumentele ce pot linişti populaţia, prin distincţia care se face între holera „asiatică şi cea indigenă” sau „cholerina”, ultima, o formă uşoară, nepericuloasă, obişnuiră în timpul sezonului cald. Teoria oficială ia un avans faţă de convingerea intimă, atunci când se încearcă, pentru a se linişti spiritele, acreditarea ideii că boala nu este „lipicioasă” şi în consecinţă, cotactul cu holercii nu este periculos.