Cultele Celto-Germanice

Previzualizare curs:

Extras din curs:

Nu există nici un text scris de celţi despre religia celţilor continentali din cauza interzicerii rituale a scrierii. Izvoarele literare cunoscute sunt ale scriitorilor greco-latini şi mai avem monumente figurate din epoca galo-romană.

La celţii insulari, (Scoţia, Ţara Galilor, mai ales Irlanda), s-a produs, dimpotrivă o abundentă literatură epică, care, deşi produsă în mare parte după pătrunderea creştinismului, aceasta prelungeşte în mare parte mitologia precreştină.

În religia germanică, sursele sunt diverse: piese arheologice, scrieri din epoca romană, descrieri ale misionarilor creştini şi mai ales poemele scalzilor irlandezi. Lumea divinităţilor germanice din Galia şi de pe Rin apare în perioada romană ca un conglomerat de culte locale şi regionale. Înclinaţia spre triadele divine, frecventă la indoeuropeni, este relevată de Caesar (De Bello Gallico) sau Tacitus (Germania), vorbind despre gali sau germani. Autorii antici au identificat mai mult sau mai puţin arbitrar divinităţile celtice sau germanice cu zeii propriului panteon greco-roman.

Triada celtică Teutates-Esus-Taranis echivalent cu Mars-Mercurius-DisPater (Sau Mars-Mercurius-Jupiter) este la germanici triada Odhin-Tiwaz-Donar (sau Wotan-Tyr-Thor). Predominanţa pe care o au Mercur şi Marte în Galia şi Germania se poate explica prin influenţa pe care au avut-o negustorii şi soldaţii în factorul romanizării acestor teritorii.

Pe lângă triada Teutates-Esus-Taranis, existau alţi mari zei cu mare popularitate în lumea celtică preromană: Cernunnos, Lug, Ogmios, Sucellus, Tarvos Trigaranus. În afara Merilor Zei, panteonul celtic număra numeroase alte divinităţi: Abnoba, Ancamna, Arausio, Dea Artio, Belenus, Bellona, Borvo, Camulus, Caturix, Cissonius, Campestres, Damona, Dunusia, Epona, Grannus, Intarabus, Lenus, Matres (Matronae), Mattiaca, Latobius, Dea Naria, Rosmerta, Segeta, Sirona, Smertius, Suleviae, etc.

Unele din acestea au fost asimilate de religia galo-romană şi multe au cunoscut o relativ largă răspândire în Imperiu, continuând să fie venerate şi în epoca romană după asimilarea lor în panteonul imperial.

Religia germanică este cunoscută doar pe zona Rinului inferior, în celelalte părţi fiind foarte mare influenţa celţilor. Dacă putem recunoaşte originea sigur celtică a unor zeităţi ca Apollo-Grannus-Sirona, Cernunnos, Epona, Mars Camulus, Matres, Suleviae, alte divinităţi precum Campestres, Quadriviae, sau Matroanele au o largă difuziune care sugerează un fond comun de credinţe celto-germanice.

Supravieţuirea numeroaselor tradiţii autohtone religioase se datorează toleranţei religioase a romanilor. După cucerirea romană, divinităţile autohtone se vor perpetua sub trei aspecte:

1. Zeităţi ce primesc o iconografie proprie după canoanele artei clasice greco-romane

2. Divinităţi ce au preluat numele şi înfăţişarea zeilor romani analogi, pierzând unele aspecte şi primind altele noi

3. Zeităţi cu origine dublă, galică şi romană, aşa-numiţii zei galo-romani.

Doar două divinităţi atestate în Dacia sunt pur germanice: Gesahenae şi Hercules Magusanus.

Hercules Magusanus este o divinitate de origine batavă, protector al militarilor, venerat, cu predilecţie în Germania Inferior. De aici a fost vehiculat de militari în câteva provincii ale Imperiului, dar nu a depăşit condiţia unui cult local. El este atestat în 19 inscripţii din care 12 în Germania Inferior, 4 în Dacia, şi câte una în Britannia, Roma şi Belgica. În Dacia în una din inscripţii, cea de la Ciumăfaia, Hercules Magusanus primeşte epitetele de Deus şi Invictus, ceea ce pare să indice o contaminare cu Mithras, căruia prin excelenţă îi aparţin aceste epitete. Această formă este unică în tot imperiul şi aparţine lui Aelius Maximus, militar de rang ecvestru care ridicase altare şi altor zeităţi la Napoca. O altă închinare lui Hercules Magusanus este redactată în termeni simpli de către Aurelius Tato, presupus a fi de pe Rin, subofiţer în Ala II Gallorum et Pannoniorum la Gherla. O altă închinare acestui zeu îi aparţine lui Aurelius Maximus subofiţer în Legiunea XIII Germina, la Apullum.

Apollo Grannus – Sirona. Acest cuplu de zei este de origine celtică, asimilat în panteonul roman ca protector al sănătăţii. Cei doi zei au fost atât de des invocaţi separat, încât se presupune ca asocierea lor s-a îndeplinit în perioada galo-romană.

Grannus, asimilat cu Apollo şi venerat în epoca romană, este vehiculat din spaţiul celto-germanic. Pe lângă asocierea cu Sirona, este asociat într-o interpretatio graeca cu Hygia. Totodată a fost asociat cu Nimfele, sau cu Concordia, Mars Camulus şi Lares Pacis în inscripţia de la Bonn. Este un zeu al apelor termale.

Sirona era venerată în zona izvoarelor termale din Belgica, Germania Superior, Galia, Raetia, Noricum, Pannonia Superios, Dacia şi Roma. Pe monumentele figurate Sirona apare în dreapta lui Apollo Grannus, având ca atribute strugurii, snopul de spice şi ramura. În provinciile vestice, zeiţa poartă epitetele dea sancta sau sancta

Cea mai frecventă asociere este cu Apollo Grannus, cel mai popular cuplu de tămăduitori din lumea celto-germană. Pe un altar votiv din Vindobona, Sirona este asociată cu Jupiter, Apollo şi Aesculapus. Grannus şi Sirona nu sunt singurii zei vindecători ai celţilor, ci doar unul din cuplurile mixte din lumea galo-romană.

Download gratuit

Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.

Structură de fișiere:
  • Cultele Celto-Germanice.doc
Alte informații:
Tipuri fișiere:
doc
Nota:
7/10 (1 voturi)
Nr fișiere:
1 fisier
Pagini (total):
3 pagini
Imagini extrase:
3 imagini
Nr cuvinte:
2 515 cuvinte
Nr caractere:
12 816 caractere
Marime:
11.64KB (arhivat)
Publicat de:
NNT 1 P.
Nivel studiu:
Facultate
Tip document:
Curs
Domeniu:
Istoria Românilor
Predat:
la facultate
Materie:
Istoria Românilor
Profesorului:
Mihai Barbulescu
Sus!