Arhitectura pe Teritoriul României

1.Arhitectura populară

1.1. Casa tradiţională

Într-un capitol anterior ne-am referit la casa tradiţională privită sub aspectul ei funcţional, acela de locuinţă. În acest capitol abordăm casa din punct de vedere arhitectural: materiale şi tehnici de construcţie, elemente componente şi modalităţi de exprimare artistică, tipuri de case potrivit celor două criterii de bază: elevaţia şi planul.

1.1.1.Tipuri de case

După elevaţie diferenţiem două tipuri de case: a.case pe un nivel şi b.case pe două nivele. Cea mai veche şi mai răspândită în toate regiunile ţării noastre este casa pe un singur nivel.

Potrivit planului, cel de al doilea criteriu de clasificare, casa pe un singur nivel s-a dezvoltat pe orizontală, din casa cu o singură încăpere până la casa cu patru încăperi înscrise într-un plan dreptunghiular.

Casa cu o singură încăpere (monocelulară) a fost tipul cel mai vechi care a evoluat rapid spre casa cu două încăperi. Tipul da casă cu două încăperi cunoaşte variantele:

a.casa cu tindă

b. casa cu cămară

Casa cu două încăperi este tipul arhaic al casei pe o arie întinsă a Europei. O întâlnim la albanezi, bulgari, unguri, ucraineni, polonezi, slovaci, cehi, constituind, astfel, un fenomen cultural comun diferitelor etnii.

Adăugarea la planul casei cu tindă a încă unei încăperi în partea opusă camerei de locuit, numită camera dinainte, a dat naştere casei cu trei încăperi ( casa (camera de locuit), tinda ,casa dinainte), care va deveni tipul de locuinţă dominant începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în varianta casei având tinda pe mijloc.

Prin închiderea unei părţi din tindă, formând o încăpere numită celar, a luat naştere casa cu patru încăpei (camera de locuit, tinda, camera dinainte, celarul) Acest tip de casă cunoaşte o largă răspândire în Ţara Bârsei, Munţii Apuseni, regiunea Hunedoarei, zona Lăpuşului şi parţial în Vâlcea.

Casa pe două nivele apare în zona subcarpatică şi este atestată mai întâi în Gorj încă din secolu al XVIII-lea, iar în Transilvania în prima jumătate a secolului al XIX-lea, la început în Mărginimea Sibiului. Casa pe două nivele este mai răspândită în zonele viticole şi pomicole din sudul Carpaţilor Meridionali unde era nevoie de amenajarea unui spaţiu destinat depozitării vinului şi fructelor. Unele au la nivelul superior un foişor la care se accede printr-o scară exterioară de lemn. La începutul secolului al XX-lea se răspândeşte şi în sudul Transilvaniei şi în nordul Moldovei.

1.1.2. Materiale şi tehnici de construcţie

Materialele folosite la construirea caselor şi anexelor gospodăreşti tradiţionale au fost lemnul, pământul şi piatra. În zonele de munte lemnul de molid a fost principalul material de construcţie în timp ce în zonele deluroase materialul de bază a fost stejarul. În zonele de câmpie pereţii caselor s-au construit din îngrădituri de nuiele lipite cu lut, mai târziu din lut amestecat cu pleavă, iar la construirea scheletului acoperişurilor s-a folosit lemnul.

Pentru învelitoarea acoperişurilor în zonele înalte s-a folosit şindrila din lemn, în zonele colinare şi de şes paiele şi stuful, în timp ce în Dobrogea s-au folosit frecvent olanele ceramice.

Încă din prima jumătatea a secolului al XIX-lea, sub influenţa arhitecturii urbane, în unele zone, printre care şi Ţara Bârsei, s-a introdus cărămida pentru construirea pereţilor şi ţigla pentrru învelitoarea acoperişurilui.

a.Temelia caselor a constat în faza arhaică în aşezarea pe bolovani mari la colţuri a patru temeie, nişte bârne groase sub care se umplea cu bolovani de râu.. Cu timpul, printre pietre s-a pus argilă, mai târziu mortar de var cu nisip.

În unele zone zidăria din faţă s-a lărgit odată cu streaşina şi a dat naştere târnaţului din lemn, numit şi prispă, sală sau foişor.

O altă fază în evoluţia casei, care coincide cu trecerea la casa cu trei încăperi o constituie înălţarea unor temelii din piatră, care a făcut posibilă apariţia pivniţei în temelie, sub casă.

b.Pereţii caselor. La casele cu pereţii din lemn se foloseau bârne lungi, rotunde, aşezate în cununi orizontale şi îmbinate la capete în “cheotoare”, numită şi “cheie bătrânească”.Cu timpul, locul bârnelor rotunde a fost luat de bârnele cioplite în “patru feţe”, îmbinate la capete prin cheotori drepte “în coadă de rândunică”, numite şi “cheie nemţească”.

Dintre sistemele constructive, tehnica cununilor orizontale, numită, în literatura de specialitate şi sistemul blockbau, este cea mai veche şi o întâlnim în regiunea carpatică, în sud-estul european şi în zona Alpilor Dinarici până în zilele noastre.

În unele zone întâlnim sistemul nimit fachwerk, al construcţiilor în paiantă.

Casele cu pereţii de lut, potrivit tehnicilor de construcţie cunosc mai multe variante:

a.case cu pereţii din lut aplicat pe îngrădituri de nuiele

b. case cu pereţii din lut introdus între leaţuri

c. case cu pereţii construiţi numai din lut amestecat cu paie şi pleavă

c. case din chirpici,vălătuci

Casele cu pereţii din piatră sunt mai frecvente în sudul Dobrogei, în sudul Munţilor Apuseni şi în sudul Banatului. În unele aşezări din imediata vecinătate a centrelor dacice din Munţii Orăştiei şi acoperişurile caselor erau construite tot din piatră.

Introdusă încă din secolul al XIX-lea ca material de construcţie, cărămida începe să înlocuiască celelalte materiale de construcţie în aşezările urbane şi treptat în satele apropiate.

c. Acoperişul casei şi al anexelor gospodăreşti tradiţionale s-a construit din materiale şi în tehnici diferite, adaptate întotdeauna condiţiilor climaterice.Aşa se explică înălţimea mare pe care o capătă acoperişul în zonele cu precipitaţii abundente sau acoperişul cu pante reduse în zonele cu vânturi puternice.

Formele tradiţionale ale acoperişurilor sunt:

a..în patru ape

b.în două ape

După materialele din care au fost construite distingem:

a.acoperişuri din paie şi trestie

b. acoperişuri din şindrilă, şiţă şi draniţă

c. acoperişuri din ţigle şi olane

d. acoperişuri din tablă

Acoperişurile din ţigle şi olane au apărut în oraşe de unde s-au răspândit la sate; în Transilvania sunt renumite ţiglele, în timp ce în Dobrogea predomină acoperişurile de olane, făcute de meşteri locali

Materialele şi tehnicile tradiţionale sunt treptat părăsite, o dată cu evoluţia casei spre planuri dezvoltate care părăsesc , la rândul lor, planurile tradiţionale şi caută să asigure un grad mai sporit de confort, dar care se abat de la formele arhitecturale ce au definit un anumit şi inconfundabil stil arhitectural românesc

d. Prispa casei este un spaţiu funcţional construit în primul rând din nevoia ocrotirii pereţilor casei de intemperii, dar totodată locul preferat pentru desfăşurarea imaginaţiei ornamentale a ţăranului şi spaţiu de trecere funcţională şi plastică între mediul înconjurător şi interiorul încăperilor.