România în Contextul Geopolitic și European în Perioada 1859-1938

Pozitia României fatã de evenimente si crize diplomatice si militare

Relatiile cu marile puteri în contextul acutizãrii politicii revizioniste

Pozitia României fatã de evenimentele care au premers declansarea celui deal

doilea rãzboi mondial si din primii ani acestuia

Recrudescenta revizionismului ungar, bulgar si sovietic

Schimbarea politicii externe

Dupã Marea Unire din 1918, România a promovat în plan extern o politicã

activã, care a vizat apãrarea independentei si suveranitãtii nationale, a integritãtii

teritoriale, si crearea unui climat de securitate în stare sã asigure pacea în zonã si în

Europa, în conformitate cu principiile înscrise în Pactul Societãtii Natiunilor, semnat si de

reprezentantii României încã de la elaborare (28 iunie 1919), încheind în acest scop

tratate de aliantã bi- si multilaterale, cu caracter defensiv1.

România si Mica Întelegere

1 Pe larg: Viorica Moisuc, Istoria relatiilor internationale. Pânã la mijlocul secolului al XX-lea, Editura

Fundatiei România de Mâine, Bucuresti, 2003;

În cadrul preocupãrilor pentru apãrarea independentei nationale si a integritãtii

teritoriale, amenintate de revizionismul statelor nemultumite de deciziile organelor de

conducere a Conferintei de pace de la Paris si în contextul în care unele cercuri politice si

economice franceze preconizau constituirea unei Confederatii danubiene în cadrul cãreia

Ungaria ar fi urmat a avea un statut privilegiat2, delegatiile cehoslovacã, iugoslavã si

românã au discutat, chiar în capitala Frantei, problema constituirii unei aliante defensive

est-europene. La rându-le, vãzând în aceastã initiativã un viitor pericol pentru integritatea

teritorialã a statelor lor, guvernele de la Praga si Belgrad au încheiat la 14 august 1920 o

conventie de aliantã defensivã, dupã care imediat Eduard Benes s-a deplasat la Bucuresti

propunând aderarea României3 .

Cu toate cã Take Ionescu, ministrul de Externe român, dorea încheierea unei

aliante mult mai cuprinzãtoare, care sã includã si Polonia si Grecia4, în final, în ca urmare

a încercãrii ex-împãratului Carol de Habsburg de a reveni în Ungaria5 (în martie 1921),

spre a-si recãpãta tronul, la 23 aprilie 1921, la Bucuresti, a fost încheiatã Conventia de

aliantã defensivã româno-cehoslovacã.

Documentul prevedea cã ,,în cazul unui atac neprovocat din parte Ungariei

împotriva uneia din Înaltele Pãrti Contractante, cealaltã Parte se angaja sã contribuie la

apãrarea pãrtii atacate în chipul determinat prin angajamentul” prevãzut la art. 2, conform

unei Conventii militare ce urma sã fie încheiatã ulterior. Cu acelasi prilej, cele douã

2 Guvernul ungar a încredintat grupului francez ,,Creusot” exploatarea retelei de cãi ferate ungare si

lucrãrile de regularizare a cursului Dunãrii. A pretins în schimb ca România, Cehoslovacia si Iugoslavia sã

fie convinse sã cedeze industriei ungare materiile prime necesare si sã accepte tarife scãzute la mijloacele

de transport, care urmau a fi stabilite de cãtre o comisie mixtã cu sediul la Budapesta. Îngrijorate, guvernele

român, cehoslovac si iugoslav au combãtut cu vigoare acest plan.

3 Pe larg: Eliza Campus, România si Mica Întelegere, Bucuresti, 1968..

4 În viziune lui Take Ionescu alianta ,,în cinci”, constituitã între România, Cehoslovacia, Iugoslavia,

Polonia si Grecia, trebuia sã reprezinte o barierã împotriva expansionismului german în Europa de est. În

acest sens, în 1918-1920 a obtinut si asentimentul guvernelor de la Paris (Franta considera România

,,elementul cel mai important la Rãsãrit), Roma,Londra (Marea Britanie avea unele rezerve fatã de

participarea Poloniei pentru a nu spori prea mult influenta francezã în zonã), Praga, Belgrad. Concomitent a

încercat sã concilieze neîntelegerile polono-cehoslovace. În final, deoarece Polonia a dorit sã se alieze

numai cu România, nu si cu Cehoslovacia, planul lui Take Ionescu a fost abandonat (decembrie 1920),

decizându-se ca Mica Întelegere sã se constituie ,,pe etape”.

5 România, Cehoslovacia si Iugoslavia au protestat energic fatã de aceastã posibilitate, determinând

Conferinta ambasadorilor de la Paris sã adopte, la 31 martie 1921, o rezolutie prin care invita guvernul

ungar sã respecte hotãrârea Conferintei de pace din 2 februarie 1920 prin care se stabilise cã restaurarea

habsburgilor era în discordantã cu deciziile Puterilor Aliate si Asociate. Concomitent, guvernele celor trei

state mentionate au cerut guvernului ungar sã-l îndepãrteze pe fostul împãrat. În acest context, Parlamentul

de la Budapesta a anulat dreptul de succesiune la tron al Casei de Austria, Carol de Habsburg fiind escortat

în insula Madeira din Atlantic, unde a decedat la 4 august 1920.

guverne si-au luat obligatia de a nu încheia ,,vreo aliantã cu o a treia Putere fãrã a

înstiinta prealabil cealaltã Parte” (art. 3) si de a se sfãtui ,,asupra problemelor de politicã

externã relative la raporturile lor cu Ungaria” (art.4)6.

Cu toate cã între România si Iugoslavia existau unele neîntelegeri în problema

bisericilor si scolilor române din Banatul sârbesc, la 7 iunie 1921, tot la Bucuresti a fost

semnatã Conventia de aliantã defensivã româno-iugoslavã, cu un continut asemãnãtor

celei dintre România si Cehoslovacia, cu deosebirea cã de aceastã datã alianta functiona

si în cazul unui ,,atac neprovocat” din partea Bulgariei.

Prin urmare, alianta dintre România, Cehoslovacia.