Astronomie geodezică

1 INTRODUCERE

Astronomia este una din cele mai vechi stiinte ale naturii, originile acesteia

intrezarindu-se inca din paleolitic, cea dintai etapa a istoriei omului. Etimologia

denumirii atribuite acestei stiinte este de origine greaca, fiind compusa din

substantivele ,,astron" (astru) si ,,nomos" (stiinta). Obiectul de studiu al astronomiei

este, in consecinta, materia (in toate formele sale de organizare) din Univers: galaxii,

stele, materie interstelara, planete, sateliti naturali si artificiali ai planetelor, etc.

Astronomia geodezica este disciplina care se afla la intersectia a doua stiinte

fundamentale: Astronomia si Geodezia.

"Astronomia este stiinta care se ocupa cu studiul corpurilor ceresti si cu legile

miscarii lor." (dictionar Politehnic, Editura Tehnica 1976)

" Geodezia este stiinta masurarii si reprezentarii suprafetei Pamantului."

(dictionar Politehnic, Editura Tehnica 1976)

Pornind de la aceste definitii putem spune ca astronomia geodezica este

"tehnica determinarii pozitiei locului de observatie in raport cu diferiti astrii de pe bolta

cereasca ." (dictionar Politehnic, Editura Tehnica 1976)

Avand rolul de a determina latitudinea si longitudinea punctelor geodezice,

precum si azimutele directiilor terestre, astronomia geodezica moderna constituie

suportul tehnologiilor geodezice satelitare si contribuie la crearea si dezvoltarea

sistemelor de referinta. Totodata aceasta este responsabila de formarea si intretinerea

scarilor de timp.

Astronomia geodezica, aflandu-se la intersectia dintre doua stiinte, imprumuta

de la acestea teorii, modele sau algoritmi dar totodata furnizeaza fiecareia solutii la

anumite probleme. Pentru geodezie rezultatele determinarilor astronomo-geodezice de

pozitie servesc catorva scopuri principale cum ar fi:

? introducerea unui elipsoid de referinta, national, specific fiecarei tari;

? pentru necesitati speciale permite introducerea unui elipsoid local;

? ca elemente de constrangere sau compensare a retelelor geodezice (in

special azimutele astronomice);

? metodologie furnizoare de marimi ale deviatiei verticale.

? In masuratorile terestre, deviatia verticalei are urmatoarele utilizari:

? orientarea astronomo-geodezica a unui elipsoid local;

? conversia intre azimutele astronomice si azimutele geodezice;

? reducerea directiilor si unghiurilor orizontale la elipsoid;

? reducerea directiilor zenitale la elipsoid;

? reducerea distantelor EDM la elipsoid;

? transformarea coordonatelor astronomice in coordonate geodezice si

invers;

? determinarea diferentelor de inaltime din masuratori de unghiuri

zenitale si distante inclinate.

Dar forma Pamantului nu este perfect sferica; principala abatere de la

sfericitate este data de turtirea la poli. Pentru a lua in calcul aceasta, un model

matematic mai corect pentru forma Pamantului este acela al unui elipsoid de revolutie.

Un alt tip de suprafata de referinta este geoidul. Din punct de vedere practic

geoidul este reprezentat de suprafata de echilibru a nivelului mediu al oceanelor si

marilor, prelungita pe sub uscat (continente, insule). In cazul masuratorilor geodezice

curente (trilateratii, triangulatii, poligonometrie), geoidul se poate aproxima cu un

elipsoid de rotatie, turtit la poli, avand semiaxa mare (ecuatoriala) de circa 6380 km.

De asemenea pentru lucrari geodezice de precizie mai mica, suprafata geoidului se va

putea aproxima si cu suprafata unei sfere de raza medie egala cu 6370 km.

Toate aceste aplicatii fac obiectul geodeziei terestre. Incepand cu cea de a doua

jumatate a secolulu al XX- lea geodezia spatiala a evoluat foarte mult.Prin geodezie

spatiala se intelege un ansamblu de metode si tehnici, masuratori si determinari

realizate prin intermediul corpurilor ceresti naturale sau artificiale, ca obiecte observate

sau utilizate ca platforme de observare.Utilizarea satelitilor artificiali ai Pamantului in

scopuri geodezice a revolutionat acest domeniu, aparand astfel o noua ramura a

geodeziei si anume geodezia satelitara. Metodele geodezice spatiale sunt folosite la

studiile privind forma si dimensiunile Pamantului, deformatiile planetei noastre precum

si miscarea acesteia in sistemul de referinta inertial.

Definirea si realizarea sistemelor de referinta ceresti, determinarea

parametrilor de orientare in spatiu, ai Pamantului contribuie la realizarea sistemlor de

referinta terestre.

1.1 Ramurile astronomiei

Astronomia contemporana se imparte in mai multe ramuri strans legate intre

ele si anume:

1. Astrometria sau astronomia fundamentala - studiaza pozitia si distanta

obiectelor ceresti;

a) Astronomia sferica - elaboreaza metode matematice de determinare a

pozitiilor aparente si a miscarilor aparente ale corpurilor ceresti, fata de diferite sisteme

de referinta;

b) Astronomia practica - studiaza tehnicile si tehnologiile de observatie

astrometrica, precum si erorile corespunzatoare.

2. Mecanica cereasca - se ocupa cu miscarea corpurilor ceresti sub actiunea

atractiei universale

3. Astrofizica - studiaza fizica universului ( luminozitate, densitate,

temperatura, compozitie chimica).

a) Astrofizica practica - studiaza instrumentele si aparatele de cercetare

astrofizica si elaboreaza metode practice de cercetare

b) Astrofizica teoretica - interpreteaza teoretic fenomenele astrofizice

observate.

4. Astronomia stelara - se ocupa cu studiul stelelor.

5. Cosmogonia - cerceteaza problemele originii si evolutiei corpurilor ceresti,

inclusiv a Pamantului.

6. Cosmologia - studiaza originea si evolutia universului la scara larga.

Intre aceste ramuri ale astronomiei nu exista o delimitare riguroasa, astfel mai

multe probleme sunt cercetate simultan de mai multe ramuri.