Teorii Fiscale în Așezarea și Încasarea Impozitelor

În domeniul aşezării şi încasării impozitelor au existat şi există şi în prezent anumite teorii, cum sunt următoarele:

1. Teoria impozitelor ca mijloc de influenţare a mişcării ciclului economic

Această teorie urmăreşte exonerarea profiturilor agenţilor economici şi aruncarea sarcinilor fiscale pe umerii contribuabililor persoane fizice. Teoria se află în interdependenţă cu teoriile privind posibilitatea preîntâmpinării crizelor economice.

O serie de teoreticieni susţin că rolul impozitelor nu ar consta atât în surse de venituri pentru bugetul statului, ci importanţa lor ca instrumente de influenţare a economiei şi a circulaţiei băneşti, afirmaţie care este în contradicţie cu creşterea continuă a impozitelor încasate la bugetul statului şi la bugetele locale, cu deosebire de la populaţie.

Unii economişti susţin că impozitele influenţează volumul investiţiilor şi că “ar trebui scutit de impozite tot ceea ce deprimă cât de puţin iniţiativa particulară" şi că impozitul trebuie „să menajeze profitul, să nu submineze impulsul spre investiţii", întrucât noile investiţii de capital ar fi factorul hotărâtor al creşterii economice.

Reformiştii, prin punctul lor de vedere, afirmă că trecerea greutăţii principale a impozitului pe venit asupra contribuabililor persoane fizice ar fi un factor important în preîntâmpinarea crizelor şi ar avea rolul unui importanţ„stabilizator" al economiei. Realitatea infirmă asemenea teorii, punând în evidenţă faptul că jefuirea populaţiei prin impozite duce la scăderea cu caracter de criză a producţiei.

Impozitele ridicate, mari, micşorează cererea de consum şi determină reducerea activităţii în ramurile de producţie.

Reprezentanţii monopolurilor susţin aruncarea sarcinilor fiscale pe umerii populaţiei; ei încearcă să acrediteze ideea că toate celelalte impozite plătite de monopoluri, inclusiv impozitul pe supraprofituri, ar avea o influenţă negativă asupra economiei.

Cu toate că impozitul pe supraprofituri a avut un caracter temporar, anumiţi economişti afirmau în mod demagogic că acesta ar duce la intensificarea inflaţiei, la creşterea preţurilor, deoarece subminează tendinţa întreprinzătorilor de a reduce cheltuielile de producţie şi i-ar îndemna să accepte mai uşor sporirea salariilor muncitorilor, deoarece patronilor le-ar fi indiferent dacă o parte din supraprofituri o plătesc ca impozit sau ca spor de salarii.

În esenţă, o serie de economişti susţin că impozitele pot fi folosite pentru intensificarea activităţii economice, pentru creşterea investiţiilor etc.

Toate nuanţele acestei teorii urmăresc obţinerea de înlesniri fiscale pentru patroni şi aruncarea poverii fiscale pe umerii maselor de cetăţeni.

2. Teoria impozitului - schimb

Teoria impozitului-schimb corespunde, într-o anumită măsură, funcţiei economice a impozitului. De asemenea, această teorie consideră impozitul ca un element component al economiei publice, al mecanismului economico-financiar, care ar avea numai funcţia de remunerare a serviciilor prestate de stat contribuabilului.

În lucrarea sa „L'esprit de lois", Montesquieu formula ideea că impozitul ar fi măsura schimbului de servicii şi considera veniturile statului ca „o parte pe care fiecare cetăţean o dă din bunul său pentru a avea siguranţa celeilalte părţi rămase lui sau pentru a se bucura deplin de aceasta".

Teoria impozitului-schimb contravine chiar noţiunii de impozit, potrivit căreia statul nu este obligat să presteze plătitorului un contraserviciu, un echivalent direct, individualizat şi imediat.

Statul foloseşte impozitele pentru finanţarea cheltuielilor publice ale societăţii în ansamblu, nu ale fiecărui cetăţean în parte.

Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului prevede în art. 13: „Fiecare membru al societăţii având dreptul de a fi protejat de stat trebuie să contribuie la prosperitatea acestuia şi la cheltuielile necesare, proporţional cu posibilităţile şi bunurile sale".