Instituții Financiare

Capitolul IV. Instituţiile financiare

Instituţiile financiare furnizează următoarele servicii:

- transformarea activelor financiare achiziţionate prin intermediul pieţei şi constituirea

lor într-un tip diferit de activ (preferat într-o măsură mai mare) care devine obligaţia

instituţiei financiare respective;

- schimbul activelor financiare în contul lor propriu;

- schimbul activelor financiare în numele clienţilor,

- sprijinirea clienţilor pentru crearea de active financiare şi apoi vânzarea acestor

active financiare altor participanţi de pe piaţă;

- asigurarea consultanţei în domeniul investiţilor de portofoliu altor participanţi de pe

piaţă;

- gestionarea portofoliilor altor participanţi de pe piaţă.

Pe măsură ce economia şi sistemul financiar se dezvoltă apar noi instituţii financiare.

Astăzi guvernele, băncile comerciale, casele de economii, societăţile de asigurări, fondurile de

pensii, fondurile mutuale etc. transferă fondurile de la cei ce economisesc la solicitanţii de

fonduri, realizând ceea ce se numeşte finanţare indirectă.

Principalele instituţii financiare care activează pe piaţa financiară sunt: instituţiile

depozitare, băncile de investiţii, societăţile de asigurări, fondurile de pensii şi firmele de investiţii.

4.1. Instituţiile depozitare

Instituţiile depozitare includ băncile comerciale, casele sau băncile de economii şi

uniunile de credit. Toate acestea sunt intermediari financiari care acceptă depozite. Depozitele

reprezintă obligaţii financiare ale instituţiei care acceptă depozite constând din restituirea la

termen a valorii depozitului şi a dobânzii aferente către deponent. Din fondurile obţinute din

primirea de depozite, la care se adaugă şi alte fonduri, instituţiile depozitare acordă credite direct

solicitanţilor şi/sau realizează investiţii în valori mobiliare.

Venitul obţinut de instituţiile depozitare provine din două surse:

- venitul generat de creditele acordate şi valorile mobiliare cumpărate;

- venitul din comisioane.

Instituţiile depozitare sunt intens reglementate datorită rolului important pe care îl joacă

în sistemul financiar al unei ţări. Astfel, conturile curente sunt mijloacele principale pe care

persoanele fizice şi agenţii economici le folosesc pentru efectuarea plăţilor, iar politica monetară

este pusă în operă prin intermediul sistemului bancar.

Una din problemele cu care se confruntă instituţiile depozitare este cea a raportului

dintre active şi pasive. Instituţia depozitară urmăreşte să obţină un câştig din diferenţa dintre

venitul aferent activelor pe care ea le investeşte (credite şi valori mobiliare) şi costul fondurilor

acesteia (depozite şi alte resurse). Diferenţa este numită marjă şi ea trebuie să permită instituţiei

să acopere cheltuielile de exploatare (operaţionale) şi să obţină un profit corespunzător pentru

capitalul său.

În demersul pe care îl întreprind pentru a realiza marja, instituţiile depozitare se

confruntă cu mai multe riscuri: riscul de credit, riscul reglementării şi riscul de finanţare sau riscul

de rată a dobânzii.

Riscul de credit (sau riscul imposibilităţii plăţii) se referă la riscul ca cel împrumutat să

fie în imposibilitatea de a rambursa creditul şi dobânzile aferente către instituţia depozitară sau ca

emitentul unei valori mobiliare pe care o deţine instituţia depozitară să fie în imposibilitatea de a

se achita de obligaţiile ce-i revin.

Riscul reglementării este riscul ca organismele ce se ocupă de reglementare să modifice

regulile (reglementările) astfel încât să aibă un impact nefavorabil asupra profiturilor instituţiei.

Riscul finanţării este legat de evoluţia neprevăzută a ratelor dobânzii. Orice instituţie

depozitară se confruntă cu problema finanţării. Conducătorii unei astfel de instituţii, care se

2

aşteaptă la o anumită evoluţie viitoare a ratelor dobânzii, vor căuta să beneficieze de pe urma

acestei aşteptări. Cei care se aşteaptă ca ratele dobânzii să crească pot adopta politica luării cu

împrumut de fonduri pe termen lung şi să dea cu împrumut fonduri pe termen scurt. Dacă se

aşteaptă ca ratele dobânzii să scadă, conducătorii pot să aleagă să se împrumute pe termen scurt şi

să dea cu împrumut fondurile pe termen lung.

Problema care se ridică privitor la strategia de poziţionare a instituţiei depozitare bazată

pe aşteptări constă în aceea că pot apărea consecinţe financiare nefavorabile dacă aşteptările

respective nu se realizează. Din această cauză, obiectivul conducerii unei astfel de instituţii este de

a se închide pe o marjă cât mai bună posibil şi să nu se parieze pe mişcările ratei dobânzii.

Pe lângă faptul că o instituţie depozitară se confruntă cu o serie de riscuri, ea trebuie să

fie pregătită să facă faţă retragerilor de fonduri din partea deponenţilor şi să acorde credite

clienţilor săi. Aceste cerinţe pot fi satisfăcute în mai multe moduri: atrăgând depozite

suplimentare, utilizând valorile mobiliare existente ca şi garanţie pentru a obţine împrumuturi de

la Banca Naţională sau de la alte instituţii financiare, vânzând valorile mobiliare pe care le deţine

sau obţinând fonduri pe termen scurt de pe piaţa monetară.