Guvernanță corporativă

Componentele esentiale ale g.c. sunt:

- strategia

- managementul executiv

- responsabilitatea

- supravegherea

Banca Mondiala definaste g.c. ca un set de legi, norme, regulamente si coduri de conduita care permit entitatii sa atraga resursele necesare activitatii sale.

OECD defineste g.c. ca fiind sistemul prin care companiile sunt conduse si controlate, se refera la modul in care sunt impartite responsabilitatile si drepturile intre actorii principali ai entitatii.

O buna guvernare corporativa este reprezentata de oferirea de stimulente adecvate pentru manageri ca acestia sa gestioneze si sa urmareasca indeplinirea obiectivelor organizatiei in conformitate cu interesele detinatorilor de actiuni. Managerii, totodata, trebuie sa faciliteze o monitorizare eficienta a entitatii.

IFAC defineste g.c. ca fiind un ansamblu de practici ale CA si a managementului executiv ce au ca scop asigurarea directiilor strategice, atingerea obiectivelor propuse, responsabilizarea resurselor financiare si gestionarea riscului entitatii.

Teoriile de baza ale g.c. sunt:

- teoria agentiei

- teoria costurilor de tranzactionare

- teoria administratiei

- teoria partilor interesate

Teoria agentiei (anii 70) – proprietarul unei companii si administratorul incheie un contract de reprezentare i care primii desemneaza ca agent secunzii pentru a-i reprezenta intr-un domeniu decizional.

Teoria agentiei introduce necesitatea separarii administratiei de control deoarece divergenta dintre proprietate si control reprezinta un conflict potential intre actionari si manageri. Managerul, de cele mai multe ori, se orienteaza spre interesele lui personale si nu spre interesele actionarilor.

Teoria agentiei doreste clarificarea pozitiei de control care ar contribui la amorsarea conflictelor. Se bazeaza pe notiunea de contract si de aici pe notiunea de reprezentare si delegare.

Teoria administratiei stabileste faptul ca managerii sunt administratori indemanatici care depun o munca de calitate in interesul proprietarului. Premisa de la care se pleaca este ca managerii sunt de incredere. Baza conceptuala a teoriei este legata de elaborarea teoriei “y” conform careia managerii sunt fiinte rationale, ca atare nu este nevoie de o monitorizare excesiva a comportamentului asa cum presupune teoria agentiei. Eliminarea nevoii de monitorizare a managerului se concretizeaza in reducerea costurilor.

Managerul este administrator al actiunilor, va proteja si isi va maximiza profitul pentru cresterea performantelor. Structura de conducere este un factor esential. Conform acestei teorii, structura trebuie formata din membri interni ai companiei pentru ca acestia cunosc problemele entitatii si pot reactiona in consecinta. Cei veniti din afara entitatii pot urmari maximizarea performantei datorita competentei superioare, dar vor reactiona mai greu fata de problemele entitatii pentru ca nu le cunosc.

Teoria partilor interesate - abordarea individualista a interdependentelor economice, financiare si politice in zilele noastre cand se vorbeste de globalizare nu-si mai gaseste relevanta propune un model mai complex si anume teoria partilor intersate.

Aceasta teorie pleaca de la premisa ca valoarea adaugata este necesara mediului de afaceri. Totodata stabileste ca entitatile au responsabilitatea de a proteja partile interesate si nu doar pe cele personale.

Managerul unei entitati trebuie sa lucreze in interesul actionarilor. In acest sens pentru a justifica acest aspect se fac anumite raportari. Pentru o buna relatie intre actionari si manageri actionarii trebuie informati cu privire la hotararile luate de management.

Privind din perspectiva g.c. teoria aceasta pune bazele responsabilitatii si raspunderii nu doar fata de partile interesate ci fata de societate, de a respecta regulile privind mediul inconjurator, dezvoltarea sustenabila si exploatarea rationala a resurselor.

Teoria costurilor de tranzactie incearca sa explice existenta companiilor si cauza pentru care acestea se dezvolta extern sau isi externalizeaza activitatea. Aceasta teorie pleaca de la premisa conform careia companiile incearca sa-si minimalizeze costurile schimburilor de resurse cu mediul inconjurator si de asemenea sa-si minimalizeze costurile birocratice din interiorul organizatiei.

Daca costul tranzactiilor externe sunt mai mari decat cele interne compania se va dezvolta deoarece este capabila sa-si desfasoare activitatea mai economic decat daca activitatile ar fi externalizate, iar daca costurile interne privind coordonarea activitatii ar fi mai mari decat cele externe atunci compania ar inregistra o involutie.

Avantajele g.c.: g.c. este importanta atat pentru intreprinderile din sectorul public, cat si pentru cele din sectorul privat. Administrarea corporativa distribuie responsabilitatile si drepturile participantilor la firma intre CA, manageri, actionari, precum si alte parti interesate.

Modalitati prin care g.c. ajuta companiile in atragerea investitiilor si sustinerea performantei:

- transparenta in operatiunile companiei, in procedurile de audit, contabilitate si in operatiunile de achizitie, atacand in acest fel metodele bazate pe relatiile personale, coruptie care duc la epuizarea resurselor companiei, elimina competitivitatea si investitorii

- conducerea corporativa imbunatateste managementul companiei ajutand managerul si C.A. sa stabileasca o strategie corespunzatoare sa nu se lanseze in proceduri si operatii decat pe o motivatie justa asigurandu-se ca sistemele de remunaratie si salarizarea reflecta corect performanta

- relatia cu creditorii si investitorii bazata pe standarde de transparenta conduce la un sistem puternic de g.c. ajutand la prevenirea crizelor bancare, ajuta la gasirea unor metode care sa rezolve stoparea sau falimentul afacerii ceea ce este corect fata de toti beneficiarii

- studiile recente au aratat ca in tarile cu o protectie puternica a intereselor minoritatilor prin intermediul conducerii corporative au condus la dezvoltarea unor piete financiare

Principii g.c. pot fi avansate in 5 domenii principale:

1) asigurarea bazelor unei g.c. sanatoase

2) cresterea posibilitatii pentru actionari de a-si exercita eficient drepturile de proprietate in cunostinta de cauza

3) cresterea gradului de informare si transparenta punandu-se accentul pe confilict6ele de interese

4) asigurarea protectiei persoanelor care fac sesizari

5) cresterea responsabilitatii consiliului

Drepturile fundamentale ale actionarilor includ:

- asigurarea metodologiei pentru inregistrarea proprietatii

- transferul sau instrainarea actiunilor

- obtinerea informatiilor financiar-contabile relevante la timp si pe baza reglementarilor

- participarea si votul in AGA

- alegerea membrilor CA

- cota parte din profitul companiei

Cadrul profesional al auditului intern

Auditul intern a fost adoptat ca un termen la modă în domeniul controlului financiar, însă cu timpul s-a reuşit separarea conceptelor de control intern si audit intern.

In practica exista o problema cu intelegerea sistemului de control intern care fiind obiect al auditului intern înglobează toate activităţile de control intern care se realizeaza la nivelul unei entităţi şi riscurile asociate acestora.

In practica, rolul auditorului intern se concretizeaza pe linia strategica a organizatiei: manager general -> riscuri -> audit intern -> standarde de buna practica -> rezultate.

Auditorii interni şi managerul trebuie priviţi ca parteneri, şi nu ca adversari, având aceleaşi obiective, printre care eficacitatea actului de management şi atingerea ţintelor propuse. Managerii trebuie să înţeleagă recomandările auditorilor, să perceapă ajutorul pe care îl primesc pentru stăpânirea riscurilor care apar şi evoluează continuu.

Prin modul de raportare al auditorilor interni la cel mai inalt nivel de management acestia implica managerul general in solutionarea unor probleme.

Auditorii interni izolati sunt ineficienti deoarece valoarea auditului intern o reprezinta echipa care functioneaza ca ultim nivel de evaluare interna a entitatii.

Destinatarii rapoartelor de audit intern pot să ţină sau să nu ţină cont de recomandările auditorilor, însă ei ştiu că, atunci când vor ţine cont de ele, îşi vor asuma unele riscuri.

Auditul intern nu dă un certificat că toate activităţile sunt protejate sau că nu mai există disfuncţii, poate şi din singurul motiv important: relativitatea controlului intern, care este obiectul său de activitate.

Auditorul intern trebuie sa desfasoare numai activitati specifice de audit, sa fie priceput de management ca o entitate cu o deosebita importanta.