Stoicismul

Previzualizare curs:

Extras din curs:

1. Cadru istoric

Stoicismul a fost o orientare complexă de gândire apărută la începutul epocii elenistice (sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr.), care s-a întins până în epoca imperială a Romei antice (secolul al III-lea d.Hr.). A fost fondat de Zenon din Cittium (polis grecesc din insula Cipru), fenician de origine, născut însă în insula Cipru, dar stabilit din tinereţe la Atena. Acesta a întemeiat în jurul anului 300 î.Hr. o şcoală filosofică, ce va fi numită stoică, deoarece lecţiile se desfăşurau într-un portic (gr. stoa – galerie acoperită deschisă, susţinută de coloane, care se întinde de-a lungul unei clădiri, în jurul unei grădini sau al unei pieţe) pictat de Polygnot cu scene din războiul troian şi din bătălia de la Marathon.

Sub raport istoric, se pot distinge trei mari etape în devenirea filosofiei stoice:

1. Stoicismul vechi, cuprins între sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr. şi sfârşitul secolului al III-lea î.Hr., ai cărui principali reprezentanţi sunt:

- Zenon din Cittium (cca. 333 – 262 î.Hr.)

- Cleanthes din Assos (cca. 331 – 232 î.Hr.)

- Hrysippos (Chrysippos) din Soloi (cca. 281 – 204 î.Hr.)

2. Stoicismul mediu, cuprins între secolele II – I î.Hr.), ale cărui figuri reprezentative sunt:

- Panaitios din Rhodos (185 –112 î.Hr.)

- Poseidonios din Apamena (135 – 51 î.Hr.)

3. Stoicismul târziu, dezvoltat în epoca romană (secolele I – III d.Hr.), mai ales de către:

- Lucius Annaeus Seneca (4 î.Hr. – 65 d.Hr.)

- Epictet (cca. 50 – 138 d.Hr.)

- Marcus Aurelius (121 – 180 d.Hr.).

2. Filosofia stoică

Fundamentele filosofiei stoice au fost fixate în prima sa etapă, în celelalte realizându-se numai dezvoltări, aprofundări şi nuanţări ale doctrinei.

Zenon din Cittium considera că lumea se întemeiază pe principii materiale perceptibile, rolul dinamizator revenindu-i focului, înţeles ca raţiune divină (logos). În gnoseologie el a considerat reprezentările senzoriale ca „întipăriri” ale lucrurilor în suflet. Potrivit eticii sale, reprezentativă pentru mentalitatea elenistică, scopul omului trebuie să fie „viaţa conformă cu raţiunea”, anihilarea pasiunilor şi dobândirea independenţei faţă de împrejurările exterioare. Diogenes Laertios îi atribuie lui Zenon numeroase lucrări: Republica, Despre viaţa în conformitate cu natura, Despre instinct sau despre natura omului, Despre pasiuni, Despre datorie, Despre lege, Despre univers, Despre stil, Etica etc. Cea mai mare parte a acestor lucrări s-a pierdut, din opera lui Zenon din Cittium păstrându-se numai câteva fragmente. În semn de preţuire a înţelepciunii sale şi a serviciilor aduse cetăţii atenienii i-au dăruit o coroană de aur şi i-au ridicat o statuie de bronz. Cleanthes din Assos, pugilist convertit de Zenon la filosofie, a preluat după moartea acestuia conducerea şcolii stoice. Deşi era „peste măsură de încet”, el se justifica spunând că „din cauza asta rar greşesc”. Prin eforturi susţinute „el s-a ridicat deasupra multora” şi a lăsat numeroase scrieri pe care Diogenes Laertios le apreciază ca „foarte bune”. Din acestea nu ne-au parvenit decât câteva titluri (Despre timp, Despre filosofia naturală a lui Zenon, Interpretări la Heraclit, Contra lui Democrit, Despre zei, Despre artă, Despre îndatorire, Despre libertate, Despre raţiune, Despre dialectică etc.) şi foarte puţine fragmente. Din titlurile lucrărilor sale rezultă că s-a ocupat de fizică, logică (dialectică), etică şi teologie, în ultima făcând o demonstraţie ontologică a existenţei divinităţii. Hrysippos din Soloi este socotit cel de-al doilea întemeietor al spiritualităţii stoice datorită profundei sale originalităţi: „arăta cea mai mare pătrundere în orice fel de subiect, până într-atât încât avea păreri deosebite, în foarte multe puncte, de Zenon ca şi de Cleanthes” (Diogenes Laertios). Mai puţin original în fizică decât în etică, în care legitimează posibilitatea libertăţii umane prin teoria „confatalelor”, el a fost al doilea mare logician al antichităţii după Aristotel, fiind considerat fondatorul logicii propoziţiilor. Diogenes Laertios scria în acest sens că: „dacă zeii ar face dialectică (logică), ea n-ar fi alta decât cea a lui Hrysippos”. Stoicii considerau că filosofia ar fi alcătuită din trei părţi:

1. Fizica – ce ar studia „universul, elementele şi cauzele”, în care se resimt certe influenţe aristotelice. Orice lucru ar fi alcătuit dintr-o materie şi o formă, iar devenirea ar fi o înlănţuire strictă de cauze şi efecte. Această teorie a cauzalităţii constituie fundamentul ontologic al fatalismului stoic.

2. Logica – reprezintă din perspectivă stoică o teorie a cunoaşterii. Ea are drept punct de plecare lucrurile individuale existente obiectiv, care determină o luare de cunoştinţă mai întâi senzorială. Reprezentarea obiectelor (fantasia) rezultă din afectarea organelor de simţ şi chiar a raţiunii de obiectul reprezentat (fantastón), care este considerat a avea existenţă de sine stătătoare în raport cu subiectul cunoscător.

3. Morala stoică este fundamentată în fizică, fiind o justificare a fatalismului, dar şi o pledoarie pentru libertatea umană.

Download gratuit

Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.

Structură de fișiere:
  • Stoicismul.doc
Alte informații:
Tipuri fișiere:
doc
Nota:
8/10 (1 voturi)
Nr fișiere:
1 fisier
Pagini (total):
15 pagini
Imagini extrase:
15 imagini
Nr cuvinte:
6 545 cuvinte
Nr caractere:
30 566 caractere
Marime:
24.37KB (arhivat)
Publicat de:
NNT 1 P.
Nivel studiu:
Facultate
Tip document:
Curs
Domeniu:
Filosofie
Predat:
la facultate
Materie:
Filosofie
Profesorului:
Romulus Chirita
Sus!