Specificul Filosofiei ca Formă de Cunoaștere

Nici una din cele finite nu poate fi înţeleasă exclusiv prin ea însăşi ci trebuie raportată la altele. Filosofia nu face excepţie, de aceea specificul ei va ieşi mai limpede în evidenţă prin raportarea ei la alte forme de cunoaştere. În epoca noastră, dintre formele de cunoaştere se detaşează ştiinţa, ca cea mai puternică, cuprinzătoare, eficace şi cu vădite tendinţe imperialiste, de supunere şi substituire a celorlalte forme. Este necesar, de aceea, să analizăm cu atenţie şi pe larg relaţiile filosofiei cu ştiinţa - relaţii care datează de la apariţia lor - cu scopul determinării locului şi rolului filosofiei în contextul formelor de cunoaştere umană.

1. Este filosofie orice concepţie despre lume?

Înainte de aceasta, însă, trebuie să răspundem la o întrebare: am arătat că orice filosofie poate fi considerată o concepţie generală despre lume, dar, oare, putem accepta şi reciproca?: orice concepţie, mai mult sau mai puţin generală, despre lume a unui individ sau grup de indivizi este şi filosofie? Răspunsul nu poate fi decât negativ şi folosim ocazia pentru a sublinia câteva din condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o asemenea concepţie pentru a fi filozofie.

1. Să reflecte cât de cât veridic realitatea, să aibă, adică un sâmbure de adevăr pentru a avea o anumită utilitate. Dar trebuie să precizăm că nu este vorba de adevărul în sens strict epistemologic al cuvântului şi cu atât mai mult de acea „simplă adecvare la realitate” - cum o numea Blaga şi nici de o utilitate în sensul îngust, pragmatic al termenului. Am arătat în altă parte că poate exista în filosofie dar şi în alte domenii un adevăr de tip consensual: mai putem adăuga că. deşi în mod obişnuit se consideră că adevărul determină utilitatea, în filosofie putem accepta că şi utilitatea poate conferi unei concepţii un grad de adevăr. Iar utilitatea, aici, trebuie înţeleasă într-un sens foarte larg: de exemplu este utilă o concepţie care oferă soluţii unor probleme morale.

2. Să aibă un caracter general, să răspundă la întrebări generale, tipic filosofice, care trimit. în ultimă instanţă, la totalitate. Să reflecte, apoi, atmosfera spirituală a epocii precum şi nivelul de noaştere existent. Nu este vorba, evident, de o dublare a ştiinţei nici o reflectare fidelă a nivelului de cunoaştere al epocii dar o concepţie filosofică nici nu poate ignora total sau lua în răspăr imaginea generală a realităţii aşa cum este impusă ea de ştiinţa vremii

3. Să posede o consistenţă logică internă şi să se prezinte ca un sistem coerent de idei, de principii şi criterii de stabilire a adevărului, de selectare şi ierarhizare a valorilor. Blaga consideră că, chiar „adevărul” şi valoarea unui sistem filosofic, stau în coerenţa şi sistematicitatea sa, astfel încât, criteriile de apreciere a unei filosofii sunt interne, imanente acesteia şi nu exterioare. Aşadar, filosofii sunt numai acele concepţii totalizatoare despre lume care se exprimă în termeni conceptuali, ordonaţi şi înlănţuiţi logic, în scopul alcătuirii unei explicaţii, deci care alcătuiesc o teorie. Utilizând termeni conceptuali, bazându-se pe o logică a argumentării şi, într-o măsură mai mare sau mai mică, pe procedee riguroase de demonstrare a tezelor sale, filosofia este., deci, o teorie construită conform unor reguli metodologice.

4. Să aibă unul sau câteva principii unificatoare care să dea unitate reprezentărilor despre cele mai diverse aspecte generale ale lumii. Setea de unificare a spiritului nostru se manifestă superlativ în filosofie.

Mai putem adăuga şi alte condiţii dar şi acestea sunt suficiente pentru a înţelege că elaborarea unei filosofii este o întreprindere dificilă şi nu la îndemâna oricui. Apoi, mai facem rezerva că, sistemele filosofice reale nu îndeplinesc întrutotul aceste condiţii fără a înceta, prin aceasta, să fie filosofii autentice.

Cum putem explica acest lucru? Sunt, oare, aceste condiţii arbitrare sau sunt un ideal de neatins? Să facem o comparaţie: nimeni nu se îndoieşte de existenţa legilor naturii deşi nicăieri acestea nu nu se manifestă în formă pură, obiectele şi fenomenele concrete se abat în comportarea lor mai mult sau mai puţin de la lege. Legea apare doar ca o medie statistica a comportării lor şi de aceea are, întotdeauna, un grad de probabilitate.

Asemănător trebuie să înţelegem şi aceste condiţii; sistemele filosofice se abat mai mult sau mai puţin de la ele, dar, tot aceste sisteme au evidenţiat existenţa lor ca un fel de exigenţe generale, statistice ale filosofiei în general.

2. Filosofie şi ştiinţă

Raportarea filosofiei la ştiinţă (sau invers) se poate face în două moduri:

A. O analiză a relaţiilor dintre ele de-a lungul istoriei (punct de vedere diacronic).

B. O analiză a relaţiilor actuale dintre filosofie şi ştiinţă (punct de vedere sincronic).

A. Relaţiile lor în decursul istoriei.

Raporturile dintre filosofie şi ştiinţă au îmbrăcat, de-a lungul vremii, aspecte foarte diverse mergând de la identitate spre deosebire şi, uneori, până la excludere reciprocă. Să facem un rezumat modurilor în care a fost înţeleasă filosofia vis-a-vis de ştiinţă în istoria gândirii.

1. Filosofia este ştiinţă, cunoaştere în general, cunoaşterea ca atare. Raportul este de identitate. În perioada de început filosofia şi ştiinţa nu erau deosebite.

2. Filosofia este ştiinţa prima şi supremă, ştiinţa divină. La Aristotel ea devine o ştiinţă a cauzelor şi principiilor prime. Raportul este de supraordonare.

3. Filosofia este sinteza ştiinţelor (F. Bacon) sau totalitate ştiinţelor (Descartes, Locke, Spinoza, Leibniz).

4. Filosofia este ştiinţa absolutului (Hegel) sau ştiinţa absolută.

5. Filosofia este o consecinţă a ştiinţelor (L. Althusser).

6. Filosofia este o ştiinţă a spiritului (Kant, Fichte, Husserl).

7. Filosofia este o ştiinţă a Fiinţei (Heidegger).

8. Filosofia nu este ştiinţă (Piaget, Blaga).