Mecanismele Cunoașterii Științifice

1. Problema ştiinţifică

1.1. Natura şi geneza problemei ştiinţifice

În opoziţie cu viziunea empiristă tradiţională, conform căreia cunoaşterea ştiinţifică pleacă de la observaţii şi ajunge inductiv la un corp de cunoştinţe generale, cercetătorii de azi consideră că cercetarea ştiinţifică pleacă de la probleme şi ajunge la probleme (Popper). Ca urmare, problema ştiinţifică ar fi punctul de plecare dar şi cel de sosire pentru cercetarea ştiinţifică actuală. Această poziţie nu este nouă, încă Aristotel afirma că a căuta fără a pune mai întâi problema este ca şi cum cineva ar merge fără să ştie unde se duce.

Formularea unei probleme ştiinţifice este precedată de o situaţie problematică a cercetării, de o dificultate, un obstacol ce se cere a fi înlăturat. Situaţia problematică este generată de neputinţa cunoaşterii ştiinţifice de a răspunde unei stări de fapt sau de un blocaj teoretic, de o contradicţie izvorâtă între cunoaşterea de până la acel moment şi noile solicitări. Conştientizarea acestei situaţii problematice însemnă de fapt formularea problemei ştiinţifice.

Formularea acesteia se realizează pe fondul cunoştinţelor anterioare (cunoaşterea de fond) şi primeşte forma unei întrebări care are o „zare interioară” ce sugerează direcţia în care trebuie căutat răspunsul. Existenţa cunoaşterii de fond determină apariţia şi recunoaşterea problei. caracterul ei sistematic, sugerează direcţia în care trebuie căutat răspunsul, reguli şi procedee de soluţionare. „O problemă bine pusă, spunea Jh. Dewey, este pe jumătate rezolvată”. Se apreciază însă că sunt mai multe probleme prost puse decât probleme ce nu şi-au găsit rezolvarea. Dar şi o problemă prost pusă, în fapt o pseudoproblemă, poate avea rostul ei în cunoaştere (problema creării unui perpetum mobile a dus la înţelegerea naturii energiei şi a posilităţilor de utilizare, ideea elixirului viţii şi transformarea diferitelor substanţe în aur au contribuit la apariţia chimiei ca ştiinţă.

Odată formulată, problema poate fi rezolvată prin elaborarea ipotezelor şi testarea lor. Rezultatele rezolvării problemei vor duce la formularea de noi probleme, astfel încât cunoaşterea ştiinţifică este una problematică în sensul primar al cuvântului.

1.2. Tipologia problemei

Tipologia problemelor este foarte diversă, în raport cu multitudinea criteriilor utilizate în clasificare. Ne vom opri doar asupra unora dintre clase, criteriul subînţelegându-se:

Probleme:

- teoretice/practice

- obiect/metaprobleme

- normale/extraordinare

- formale/factuale

Nu cred că prezintă interes detalierea acestora.

2. Ipoteza ştiinţifică

2.1. Geneza ipotezei ştiinţifice

Etimologic, termenul hypothesis înseamnă literal ceea ce se pune dedesubt, temelie, bază (hypo – dedesubt, thesis, acţiunea de a pune, ipoteză = supoziţie). În sensul acesta general, ipoteza este sinonimă cu principiu, enunţ ce stă la începutul unui demers mintal, demonstrativ sau sintetic. Ipotezele sunt constructe ale gândirii cu rolul de presupuneri făcute în vederea explicării unor fapte; ele modelează ceea ce nu se cunoaşte, dar se poate presupune în baza cunoştinţelor acumulate. Ipoteza este, aşadar, o interpretare problematică destinată controlului, verificării.