Previzualizare curs:

Cuprins curs:

1. Sensuri originare ale filosofiei
a. Înţelepciune, iubire de înţelepciune, ştiinţă
b. Filosofie, artă, tehnică
3. Întrebări fundamentale în ontologie
a. Principiul tuturor lucrurilor
b. Natura timpului şi a spaţiului
3. Problema filosofică a omului
a. Imagini mitologice asupra omului (cazuri: Oedip şi Iov)
b. Liberul arbitru şi experienţa răului
4. Probleme de epistemologie
a. Cunoaştere şi adevăr
b. Proiecte epistemologice moderne: empirismul, raţionalismul, kantianismul

Extras din curs:

1. SENSURI ORIGINARE ALE FILOSOFIEI

a. Înţelepciune, iubire de înţelepciune, ştiinţă

Diogenes Laertios, un doxograf din sec. al II-lea, relatează o întâmplare petrecută la Phlius, invocând un text al lui Sosicrates: Pitagora, discutând cu Leon, tiranul cetăţii, foloseşte pentru prima oară cuvântul filosofie. Aflăm aici că filosoful este “prieten al înţelepciunii”. Aşadar, numele este compus din alte două nume: filos (prieten, iubitor; fileo = a iubi) şi sophia (înţelepciune). Aşa cum îl foloseşte Pitagora, anume filo-sofos, el înseamnă iubitor de înţelepciune. Bărbatul “spectator”, cel care contemplă lucrurile, pentru a le afla adevărul, este iubitorul de înţelepciune, potrivit celei dintâi folosiri a numelui de filosof. Iar filosofia, ca activitate a filosofului, este iubire de înţelepciune. Filosofia a fost definită de la început ca activitate de cunoaştere, dar ea nu se confundă cu orice fel de cunoaştere, ci numai cu accea prin care se urmăreşte dobândirea adevărului (“filosofii caută numai adevărul”, spunea Pitagora); este vorba despre o activitate ce-şi are scopul în sine însăşi, aşa cum sugerează înţelesul pitagorician al filosofiei. Ideea aceasta se va regăsi la Platon, la Aristotel, şi chiar la filosofi din secolul al XX-lea.

Din întâmplarea relatată de Diogene Laertios, privind folosirea pentru prima dată a cuvântului filosofie, de către Pitagora, trebuie să păstrăm câteva înţelesuri: filosofia desemnează o activitate ce-şi are scopul în sine, ea fiind practicată pentru sine, nu în vederea altui scop; viaţa reprezintă spaţiul în care se manifestă filosoful, ca şi ne-filosoful; acesta din urmă are o natură slugarnică, este vânătorul de glorie şi câştig; în schimb, filosoful este bărbatul de seamă care caută adevărul, contemplând lucrurile (fiind spectatorul lor). Tradiţia privind rosturile filosofiei începe cu Pitagora, chiar dacă întâmplarea relatată de Diogenes Laertios (şi, mai înainte, de Cicero, într-o lucrare având titlul Tusculane) a trecut, uneori, în uitare.

Iubirea de înţelepciune nu este un simplu gest, ci o activitate; ea are un scop, porneşte dintr-o motivaţie, răspunde unei “nevoi”, iar iubitorul de înţelepciune este conştient de activitatea sa. Scopul iubirii de înţelepciune este obţinerea adevărului. Dar ce este adevărul? Textul în cauză nu ne spune nimic în această privinţă. Există, însă, în filosofia greacă, o întreagă tradiţie legată de conceptul adevărului. Aletheia, cuvântul grecesc pentru adevăr, înseamnă, cum spune Heidegger, “scoatere din ascundere”. De altminteri, Mitul peşterii din Republica lui Platon este lămuritor pentru acceptarea acestui înţeles al adevărului. Dintre cei închişi în peşteră, doar cel care se dezleagă şi parcurge, mai mult forţat, experienţa tărâmului de dincolo de peşteră are acces şi la adevăr. Acesta nu se află în planul experienţei din spaţiul sensibilului, aşa încât, pentru a-l dobândi trebuie să treci dincolo, să pătrunzi într-un alt orizont de cunoaştere. Fiecare dintre noi simte impulsul către o astfel de cunoaştere veritabilă (episteme), dar efortul pe care ea îl cere nu ne atrage, aşa încât puţini sunt în stare să renunţe la habitaturile sensibile pentru a se aventura într-un spaţiu despre care nu ştiu nimic. Doar bărbaţii care au o natură puternică, cei care nu vânează gloria şi câştigul, cum spune Diogenes Laertios, rememorând spusele lui Pitagoras, pot apuca pe această cale, care nu are întoarcere, căci adevărul îl preschimbă pe cel aventurat în orizontul cunoaşterii veritabile.

Această preschimbare apare limpede în Mitul peşterii; cel trecut dincolo de peşteră se va întoarce la cei rămaşi acolo, legaţi, pentru a-i convinge de neadevărul lor, pentru a le împărtăşi adevărul ca atare. Cei care nu au făcut prin ei înşişi experienţa adevărului nu-l pot primi de la altul; adevărul apare pentru cei care, puternici fiind şi neurmărind gloria şi câştigul, renunţă la obişnuinţa cu spaţiul de experienţă iniţial, renunţă la ei înşişi. A renunţa la sine nu înseamnă decât acceptarea, de către conştiinţa-simţ-comun, a neantului propriu. Impulsul către împărtăşirea adevărului, pe care dobânditorul lui îl simte, dovedeşte că adevărul este un “bun universal”; cel ce se află în posesia adevărului ştie că acesta nu este numai al său, ci al tuturor oamenilor. Această stare spirituală privind conştiinţa adevărului reprezintă înţelepciunea. În acest înţeles, sophia va trece prin veacurile creştine, dobândind noi semnificaţii, aşezate însă toate în matricea aceasta semantică în care adevărul reprezintă scopul celui ce iubeşte înţelepciunea. Cunoaşterea potrivită adevărului este episteme ; cunoaşterea potrivită adevărului este rezultatul obţinut de cel ce înaintează pe calea filosofiei; căci, cum spunea Aristotel, “nu fără motiv filosofia se numeşte ştiinţa adevărului” .

Download gratuit

Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.

Structură de fișiere:
  • Filosofie.doc
Alte informații:
Tipuri fișiere:
doc
Nota:
9/10 (1 voturi)
Nr fișiere:
1 fisier
Pagini (total):
38 pagini
Imagini extrase:
38 imagini
Nr cuvinte:
19 326 cuvinte
Nr caractere:
93 074 caractere
Marime:
60.33KB (arhivat)
Publicat de:
NNT 1 P.
Nivel studiu:
Facultate
Tip document:
Curs
Domeniu:
Filosofie
Predat:
la facultate
Materie:
Filosofie
Profesorului:
Conf. univ. dr. Viorel Cernica
Sus!