Filosofia unificării europene

Ce este Europa?

Potrivit legendei greceşti, Europa a fost fiica regelui Feniciei, a cărei frumuseţe a suscitat iubirea lui zeus. Travestit în taur, acesta a răpit-o şi a dus-o în Creta, unde Europa i-a dăruit trei fii, ce aveau sa devina regi sau prinţi. Mai târziu, ea s-a căsătorit cu regele Asterion al Cretei, care i-a adoptat copiii. Poporul a venerat-o sub numele de Hellotis. Din această legendă şi-au luat motive decoratorii antici, dar şi pictorii renascentişti de mai târziu.

O altă conotaţie a Europei provine din astronomie. Sub acest nume este vorba de al patrulea satelit, că mărime, al planetei Jupiter, descoperit de Galilei şi botezat astfel de un astronom. Conotaţia geografică este însă cea mai importantă. Europa este continentul penultim în ordinea marimii. Mărginit de oceanul Atlantic, de Marea Mediterană, oceanul Artic, Marea Neagră, Marea Caspică şi Munţii Urali, Europa preia o cincime din suprafaţa terestră a pământului.

Europa are însă şi o conotaţie istorică care împleteşte într-un mod foarte complicat aspecte geografice, culturale şi politice. Europa înseamnă din punct de vedere geografic plasarea între Atlantic şi Urali care sunt limitele geografice consacrate ale continentului; din punct de vedere istoric participarea la mişcările care au dat forme instituţionale şi culturale ale continentului, de la crearea polisurilor, trecând prin contactul cu tradiţia creştină, revoluţiile moderne în cunoaştere, economie şi drept, la apărarea fundamentelor societăţii; din punct de vedere politic întruchiparea organizărilor şi legislaţiei caracteristice societăţii deschise şi din punct de vedere cultural, cultivarea unei atitudini în cunoaştere şi în viaţa practică particularizată cu încredere în analiza factuala, failibilism şi cultivarea spiritului critic.

Europa a început să se defineasca în condiţiile pericolului otoman. Se consideră drept perioadă de naştere a Europei relevantă astăzi secolele XI-XII, când îm exterior, dar şi în interior, continentul nostru consacră o ordine culturală distinctă. Secolul XII poate fi socotit drept primul secol a unei noi Europe.

Europa a fost identificată cu catolicismul, până la acţiunea reformatoare a lui Luther care a creat o replica alternativa la catolicism înăuntrul creştinismului. Cu o viziune cuprinzătoare asupra istoriei universale, Hegel a specificat Europa prin conştiinţa libertăţii individuale apărute în sânul ei - o libertate ce se obiectiveaza în voinţă şi acţiune. Protestantismul a scindat Europa din punct de vedere religios, Revoluţia Franceză a scindat-o din punct de vedere politic. Ştiinţa modernă, experimentală, nomologică, cantitativă, a scindat-o din punct de vedere al modalităţilor de cunoaştere.

Nietzche nu mai considera Europa că şi o tradiţie ci configureaza „conceptul cultural al Europei”. pentru Nietzche, Europa înseamnă cultura greacă, crescuta din elemente tracice, feniciene, elenism, filoelenism al romanilor, imperiul creştin al acestora. Americanii apreciază drept „ţară fiică a culturii noastre”, iar Rusia drept „ceea ce curge din Europa spre Asia”. ţin de acest concept numai acele popoare şi părţi de popoare care au trecutul comun în grecism, romanitate, iudaism şi creştinism. Europa culturala nu se suprapune nici chiar Europei Occidentale, care, în optica lui Nietzche, apare drept o decădere în raport cu ceea ce propriu zis înseamnă Europa. Ceea ce acuza Nietzche în Europa Occidentale – încremenirea vieţii în structuri rigide dictate de ideologii particulariste (naţionalism, socialism, conservatorism) şi birocraţie – a devenit caracteristica de baza a vieţii europene în secolul trecut şi s-a transmis secolului actual, ducând la Primul Război Mondial.

După al II-lea Răzvoi Mondial, în care Europa s-a apropiat de prăbuşirea deplina şi transformarea ei într-o colonie pentru puteri din afara ei, reapropierea Europei liberale a devenit o chestiune urgenta Europa a fost conceputa pe linia posibilităţilor oferite individului. Acum Europa înseamnă o individualizare asigurata de reflexivitate şi umanism.

Criza Europeană

Diferitele proiecte de unificare europeană elaborate în istoria europeană au emanat din contexte diferite. Unele din contexte în care ţările europene erau periclitate din exterior(de pilda venirea spre vest a musulmanilor), altele din contexte în care o putere europeană a încercat sa ia sub control restul continentului (acţiunile napoleoniene), în sfârşit , alte contexte în care organizarea interioară caracteristică Europei s-a prăbuşit sau a fost percepută că fiind în curs de prăbuşire (reflecţiile lui Nietzsche asupra culturii europene).

Proiectul de unificare europeană cu care suntem contemporani şi a cărui realizare este în curs a fost formulat în anii 20 în contextul unei profunde crize a Europei.

Europa a intrat în secolul XX cu o situaţie caracterizată de mari descoperiri ştiinţifice de o extraordinară efervescenţă accentuată în filozofie şi arte, de relansarea producţiei industriale, că urmare a promovarii de noi tehnologii, de consolidare a dominaţiei în colonii. Europa, era, încă intelectual, ştiinţific, politic, centrul lumii. în acelaşi timp, în ea germinau forţele care anunţau criza şi completau o schimbare a situaţiei. Creşterea demografica şi mai ales, a nivelului instrucţiei în general, trimitea autoritarismul la muzeu şi deschidea era civilizaţiei populare. Revoluţia transporturilor, cuplata cu creşterea substanţială a producţiei industriale a pus sub semnul întrebării ordinea politică de la sfârşitul secolului, stimulând două mişcări contradictorii: dezmembrarea organizării în Europa Centrala şi Răsăriteana şi constituirea de state naţionale, apoi conflictele statelor naţionale europene . Noua putere economica şi militară a riguroasei Germanii căuta să-şi faca la rândul ei, loc în scena folosiri resurselor lumii.

Chiar daca au reuşit să surmonteze criza şi să amâne conflictele latente, în cele din urmă liberalii occidentali au fost prinşi în reţeaua unui system internaţional pe care nu au avut puterea să-l controleze, făcut de ei înşişi de nestăpânit atât datorită discrepanţei istorice dintre dezvoltarea politică şi socială a Europei Occidentale şi Răsăritene, cât şi datorită obsesiei puterii politice a celor mai puternice naţiuni de pe continent. Primul Război Mondial nu a mai putut fi evitat. Imigratorii nu au reuşit nici ei sa mentina Europa în prim-plan.

Vechiul continent încetează să fie centrul intelectual, ştiinţific şi politic al lumii şi devine o simpla parte a relaţiilor mondiale. Poziţia lui slăbeşte şi mai mult din cauza scindarii într-o mulţime de state naţionale rivale şi ascensiunii naţionalismelor şi pe acest fond datorită victoriei Bolşevismului în Răsărit, a fascismului şi nazismului în centrul Europei. Europa devine un continent structural conflictual şi pierde poziţia de centru al civilizaţiei mondiale.

Istoria lumii a trecut dincolo de stadiul puterii politice a Europei. Resursele extraeuropene, care i-au înfrânt pe Napoleon şi pe Wilhelm al II-lea, l-au înfrânt şi pe Hittler. Puterea politica şi militara a trecut deja în fapt, dincolo de oceane, dincolo de Europa iar noua structură a Organizaţiei Naţiunilor Unite a fost cea care a trebuit , în cele din urma sa reflecte această realitate.

Criza porneşte din Germania , marcată prin tranziţia de la Republica de la Weimar, la dictatura nazista şi poate mai profund cu izbucnirea Primului Război Mondial. Aceasta criza este intensificata de apariţia a mai multor crize: criza umanităţii europene , criza ştiinţelor, criza filozofiei şi criza culturii.

Toate cauzele sunt indiciile unei naţiuni care nu mai adera la realitatea factuala a vieţii, sau când o face o ia sub contrar în loc sa o sprijine sa se organizeze.

Filozofia crizei europene

Proiectul de unificare europeană cu care suntem contemporani şi a cărui realizare este în curs a fost formulat în anii 20 în contextul unei crize profunde a Europei. Filozofic, ea a fost sesizata şi tematizata de Nietzsche şi apoi preluata în termeni de Husserl şi Heidegger, care a pus bazele filozofiei crizei europene a timpului nostru.

Nietzsche inaugureaza discursul filozofic asupra europenităţii, căci el preia filozofic criza europenităţii şi-I caută o soluţie într-o filozofie a supraomului şi o metafizică a eternei deveniri.Nietzsche proiecteaza asupra dialecticii hegeliene a spiritului absolut perspectivismul său şi pune în cauza istorismul Hegelian prin istorisirea sa şi recuperarea mitului.Pentru Nietzsche Europa aflata în criza este obiectivul propriu-zis al filozofarii. El a pus criza European ape seama culturii intelectuale organizate în jurul convingerii asupra raţionalităţii lumii şi a rraţiunii drept călăuză a acţiunilor oamenilor. Nietzsche plaseaza europa între manifestarea în conştiinţa culturala a individualismului cultural şi trecerea de la democraţiile de masa, ce incep în zorii secolului trecut. Rămâne un apărător al unităţii culturii europene întemeiată pe unitatea resurselor ei.