Filosofia științei

Cursul nr.1

INTRODUCERE

Filosofia stiintei se ocupa cu studierea dintr-o perspectiva filosofica a elementelor interogatiei (cercetarii) stiintifice si a validitatii acestora.

Definitia pare destul de abstracta, dar ascunde o realitate extrem de complexa. Filosofia stiintei este o disciplina relativ tânara (desprinderea ei de filosofie are loc abia în secolul al XX-lea) care îsi propune sa cerceteze fenomenul numit stiinta, fenomen care astazi domina civilizatia umana mai mult ca oricând în trecut. Cu alte cuvinte, întrebarile de fond la care îsi propune sa raspunda filosofia stiintei sunt urmatoarele: Ce este stiinta?, Cum a luat ea nastere în trecut si cum se naste ea în zilele noastre?, Care este dinamica diverselor teorii din stiintele particulare?, Cum se concureaza ele reciproc si pe baza caror criterii putem alege cea mai eficienta teorie a momentului?, Care este relatia dintre stiintificitate si adevar? (ceea ce este stiintific este si adevarat?), Dar dintre stiintificitate si rationalitate? (ceea ce este stiintific este rational 100%?), Care este principala sursa a cunoasterii stiintifice, ratiunea umana sau experienta?, Care sunt fundamentele cunoasterii stiintifice?, Ce particularizeaza metodele stiintei?, Exista o demarcatie clara între stiinte si alte discipline, si unde anume se plaseaza investigatii ca istoria, economia sau sociologia?, Sunt teoriile stiintifice probabile sau au mai degraba caracterul unor ipoteze provizorii?, Pot fi ele verificate sau falsificate?, Ce deosebeste explicatia adecvata de cea inadecvata?, Poate sa existe o stiinta unificata care sa îmbratiseze toate stiintele speciale?

Întrebarile nu s-au epuizat. Totusi ezit sa închei enumerarea cu „etc.”, pentru a nu da impresia ca filosofia stiintei ar raspunde la orice fel de întrebare, mai mult sau mai putin precizata, despre stiinta. Probabil o parte din întrebarile de mai sus vi le-ati pus voi însiva pe parcursul studiilor universitare, odata cu abordarea diverselor discipline stiintifice. La fel ca majoritatea întrebarilor fundamentale din stiinta – care sunt proprietatile materiei ne-vii?(fizica, chimia), care sunt proprietatile materiei vii?,ce este viata?(biologia) – , nici cele enumerate anterior nu pot primi un raspuns definitiv, dar pe parcursul acestui curs vom încerca împreuna sa detaliem o serie de raspunsuri posibile care vor contribui la conturarea unei imagini mai complexe a fenomenului numit în mod curent stiinta. Va invit, asadar, la un periplu prin “subsolul stiintelor”. Vom afla împreuna lucruri mai putin cunoscute despre cum “functioneaza” stiintele si despre limitele valabilitatii afirmatiilor stiintifice. În epoca noastra, dominata în cel mai înalt grad de stiinta, exista tendinta de a supraevalua diversele afirmatii cu caracter stiintific. Acest fenomen are consecinte extrem de grave în plan cultural, fiind totodata o sursa de risc pentru stiinte. Datorita lui, imaginea pe care ne-o formam despre lume cu ajutorul informatiilor cu caracter stiintific este adesea distorsionata. Demersul nostru se doreste un exercitiu de acuratete: nu ne propunem sa denigram stiintele, ci ne propunem sa le cunoastem. Stiind cât anume ne pot spune stiintele despre lume în mod valid le vom pretui o data mai mult. Ele sunt, pâna la urma, cea mai ordonata forma de cunoastere a lumii cu ajutorul mintii umane. Se constituie într-o veritabila interfata între noi si lume, ajutându-ne sa ne construim mental ceea ce numim realitate. Trebuie sa stim: cât putem cu ajutorul lor?

Dintre toti, inginerul este poate cel mai vizat de aceasta întrebare, dat fiind faptul ca el este cel care se lupta sa aplice stiinta la lumea reala. În alta ordine de idei însa, tot inginerul este si cel mai expus iluziei ca stiinta se potriveste atât de bine lumii, încât o descrie pâna la capat, realitatea construita prin mijlocirea stiintei confundându-se cu lumea reala. Aceasta stare de lucruri se datoreaza faptului ca inginerul este prin excelenta specialistul care transforma în permanenta (aproape demiurgic) lumea cu ajutorul stiintei.

Va propun sa detaliem situatia inginerului printr-o comparatie între activitatea sa în planul stiintei aplicate si o stiinta prin excelenta descriptiva - fizica. Fizica îsi propune, în primul rând, sa descrie lumea pe baza unor principii cât mai generale transpuse în formule matematice cât mai simple. În efortul sau de a o aplica lumii, inginerul constata ca adesea fizica nu poate fi folosita pentru a construi ceva în lumea reala, decât daca locul formulelor teoretice este luat de formule cu un pronuntat caracter empiric (formule în care abunda coeficientii obtinuti prin masuratori directe). Cu cât distanta dintre descrierea stiintifica a unui obiect si obiectul ca atare este mai mica, cu atât aparatul matematic necesar noilor aproximari ale obiectului este mai complicat, iar cantitatea de observatii empirice este mai mare.