Fonetica studiază producerea, transmiterea şi receptarea sune- telor, din care se articulează, din aproape In aproape, toate celelalte unităţi ale limbii. Sunetele sunt privite ca fenomene fizice şi fiziologice, accentul căzând pe conţinutul lingvistic şi pe variaţia Inregistrată de unităţile fonice. Perspectiva studiului poate fi a emiterii sau a receptării sunetului şi, In funcţie de aceasta, fonetica este articulatorie sau acustică.
Fonologia studiază sunetele limbii din punct de vedere funcţional (privind capacitatea lor de a distinge semnificaţii). Fonetica a făcut, de altfel, şi ea dintotdeauna analiza distinctivă a sunetelor (literele nu sunt altceva decât unităţi invariante funcţional, fiind stabilite cu mult Inainte de apariţia fonologiei ca disciplină de sine stătătoare), dar fără a utiliza criterii teoretice şi procedee metodologice explicite, cum se Intâmplă In cazul fonologiei. Termenul fonetică are un rol Inglobator, acoperind
frecvent ambele tipuri de abordare.
Ortoepia şi ortografia stabilesc corectitudinea pronunţării, respectiv a scrierii unităţilor limbii, prin norme literare bazate pe principii ce asigură funcţionarea unitară şi performantă a comunicării verbale orale şi scrise. Varianta orală a limbii este primară şi fundamentală, cea scrisă este secundară şi derivată din cea orală, dar o dată cu creşterea importanţei culturii livreşti a dobândit o importanţă deosebită. Aceste discipline sunt In mare parte aplicaţii ale foneticii şi fonologiei In domeniul normativ.
Sunetul este un fenomen fizic: vibraţia regulată a aerului antrenat de vibraţia coardelor vocale. Pentru producerea lui, acţionează un Intreg aparat sonor, compus, In principal, din organe respiratorii care au primit şi funcţii fonatorii-articulatorii.
Fonemul este unitatea funcţională minimă a limbii, care serveşte la formarea şi deosebirea Intre ele a cuvintelor, prin calitatea de a fi comutabilă (de a determina, prin substituire, schimbări In planul
semnificaţiei) şi contrastivă (de a se opune una alteia, sub formă
sistematică).
Producerea şi receptarea sunetelor limbii se realizează de către aparatul fonoarticulator, respectiv de către aparatul auditiv.
Aparatul fonoarticulator are ca părţi componente importante: plămânii, laringele, glota, epiglota, faringele, cavităţile suprala- ringiene; organele articulatorii propriu-zise: limba, vălul palatin, palatul dur, zona alveolară, dinţii, maxilarul inferior, buzele.
Aparatul auditiv este format In principal din: canalul auditiv extern, membrana timpanică, grupul de oscioare, cohleea sau urechea internă.
Acustic, sunetul este prezentat simplu, ca o undă sonoră cu aspect regulat. El se deosebeşte de zgomot tocmai prin caracterul său predominant muzical.
Proprietăţile sunetului sunt calităţile dobândite de sunet In urma prelucrării (producere, amplificare, modulare) In aparatul fonator. Ele sunt: Inălţimea, intensitatea, durata şi timbrul (sau culoarea).
Articularea sunetelor limbii române se realizează In cavitatea bucală, prin intervenţia organelor articulatorii. In funcţie de caracterul undei sonore, obţinute ca urmare a Impiedicării sau neImpiedicării ei In
tronsonul parcurs prin cavitatea bucală, se obţin vocale sau consoane.
Vocalele sunt unde sonore regulate, muzicale, rezultate din trecerea nestânjenită, continuă, a curentului de aer fonator prin cavitatea bucală.
In funcţie de apertură (gradul de deschidere a maxilarului) şi de apropierea limbii faţă de bază, se obţin vocale: deschise (a), semideschise (e, ă, o) sau Inchise (i, 1, u).
In funcţie de localizare (locul unde se creează spaţiul optim de rezonanţă, prin modul de aşezare a limbii), rezultă vocale: anterioare (e, i), mediale sau centrale (a, ă, 1) şi posterioare (o, u).
In funcţie de labializare (participarea sau neparticiparea buzelor), avem vocale: labiale sau rotunjite (o, u) şi nelabiale sau nerotunjite (a, e, i, ă, 1).
Consoanele sunt unde sonore care Işi pierd caracterul regulat, muzical, din cauza interpunerii In calea lor a unor obstacole care Inchid (momentan) sau Ingustează mult canalul fonator bucal şi creează, astfel, unde suplimentare nearmonice. Acestea transformă sunetele respective
In zgomote.
In funcţie de localizare (locul unde se realizează obstacolul momentan sau Ingustarea canalului), se obţin consoane: bilabiale (b, p, m), articulate cu buzele; labiodentale (f, v), articulate cu buza inferioară
şi dinţii superiori; dentale (d, t, z, s, ţ, n, 1, r), prepalatale (ë, g, š, ž), articulate prin lipirea sau apropierea vârfului limbii de palatul anterior; palatale (g’, k’), articulate prin lipirea spatelui limbii de palatul mediu; velare (g, k), articulate prin lipirea spatelui limbii de vălul palatului; laringale (h), articulate prin Ingustarea canalului fonator constituit de glotă (care este situată In laringe).
In funcţie de modul de articulare rezultă consoane: oclusive
sau explozive (b, p, m, d, t, n, g’, k’, g, k), articulate prin Inchiderea completă a canalului şi deschiderea sa bruscă, sub formă explozivă; fricative sau constrictive (f, v, s, z, ž, š, h), articulate prin Ingustarea
accentuată a canalului fonator, astfel că aerul In trecere se freacă zgomotos de pereţii acestuia; semioclusive sau africate (ţ, ë, g), rostite combinat — se interpune obstacolul, dar nu se aşteaptă formarea unei
presiuni care să genereze explozia, ci se eliberează imediat aerul, ca In cazul fricativelor.
In funcţie de sonoritate (participarea sau neparticiparea coardelor
vocale), rezultă consoane: sonante (1, m, n, r), la a căror producere participă coardele vocale, iar gradul de alterare a undei sonore muzicale
este minim; nesonante sonore (b, v, d, z, ž, g, g), rostite cu participarea
coardelor vocale şi In condiţii de alterare maximă a undei sonore iniţial muzicale; nesonante surde (p, f, t, s, ţ, ş, ë, k’, k, h), rostite fără participarea coardelor vocale şi cu alterarea undei sonore.
Acustica sunetelor limbii române se referă la perceperea auditivă de către receptor a sunetelor articulate de emiţător.
Vocalele se disting acustic prin caracterul lor muzical, fără impu-
rităţi de natura zgomotelor. Diferenţele dintre unităţile vocalice privesc
Inălţimea şi gradul de concentrare/dispersie a formanţilor sunetului.
Consoanele se disting acustic prin prezenţa, mai mult sau mai
puţin pronunţată, a zgomotelor In perceperea lor auditivă. Diferenţele dintre unităţile consonantice se referă la Inălţime, la gradul de concentrare/dispersie a formanţilor acustici şi la gradul de conti-
nuitate a fluxului auditiv.
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
