Teoria Textului

Previzualizare curs:

Cuprins curs:

Teoria textului
Exegeza textuală 3
Căi ale comprehensiunii textului 5
Interpretarea simbolurilor textuale şi problema dublului
Sens 10
Raportul între discurs şi text 14
Funcţie narativă, funcţie metaforică 20
Funcţia hermeneutică a distanţării 26
Discursul ca operă 30
Lumea textului 33
Explicaţie şi interpretare 40
Criterii ale textualităţii 47
Paradigma interpretării textuale 54
Texte pentru seminar
Roland Barthes 58
Critică şi adevăr 58
S/Z 70
Plăcerea textului 82
Jean Starobinski 82
Relaţia critică 82
Literatura – textul şi interpretul 92
Umberto Eco 103
Limitele interpretării 103
Jean Burgos 114
Pentru o poetică a Imaginarului 114
Maurice Blanchot 126
A citi 126
Bibliografie 134

Extras din curs:

Problema teoriei textului s-a pus mai întâi în limitele exegezei care, în accepţia ei hermeneutică, este o disciplină ce îşi propune să înţeleagă un text pornind de la intenţia sa (ceea ce vrea să spună textul). Exegeza îşi pune deci o problemă de interpretare, care este totodată şi o problemă a lecturii: ce intenţionalitate are textul. Căci textul vorbeşte întotdeauna despre ceva şi vrea să spună ceva despre acest ceva. De exemplu, interpretarea neoplatoniciană a miturilor homerice este o exegeză ce se leagă nu numai de o tradiţie culturală, ci şi de o gândire vie ce răzbate ca exponentă a unui context cultural mai complex (în cazul nostru, însăşi filosofia neoplatonică). Vorbind despre mituri, Porfir vrea să le înţeleagă nu în funcţie de semnificaţia pe care ele o au în gândirea mitică homerică, ci alegorizându-le conform complexului mental neoplatonic. Exegeza de acest tip creează astfel o distanţă între ceea ce îşi propune să înţeleagă şi ceea ce de fapt spune textul în cauză. Problema oricărei teorii a textului este însă învingerea acestei distanţe hermeneutice. De unde provine ea? De ce ceea ce spune textul e, în cele mai multe cazuri, altceva decât spun eu ca exeget?

În primul rând, între interpret şi text există o diferenţă de ordin temporal, astfel încât prezentul interpretării nu este prezentul textului. Este cazul exegezei de care am vorbit mai sus. Dacă însă textul îmi este contemporan, în sensul că a fost scris în prezentul vieţii mele, distanţa pare să se micşoreze, dar ea nu se anulează. Nici în această situaţie, prezentul textului nu e de fapt propriul meu prezent; prin urmare, cele două prezenturi nu se suprapun. Ce înţelegem însă prin prezentul textului? El nu se referă la durata de timp necesară scrierii sale, ci la o durată pe care textul însuşi şi-o creează. Un text durează sau moare; durează atunci când prezentul creaţiei sale se reînnoieşte mereu în alte prezenturi ulterioare, în noi şi noi lecturi recreatoare, ceea ce îi conferă o viaţă perpetuă. Şi moare atunci când prezentul său,. “biografic” am spune, nu poate trece dincolo de limita textului, nu poate depăşi timpul originar al conceperii sale. Textul moare când de fapt nu mai are timp să semnifice, să spună ceva înţelegerii viitorului; supravieţuieşte însă atunci când bogăţia de semnificaţii pe care le creează în fiecare nou timp al înţelegerii pare să fie inepuizabilă. În acest sens, putem vorbi de prezentul Iliadei de exemplu, caz în care textul ni se dă ca prezenţă semnificantă. Cu alte cuvinte, un text continuă să fie prezent în măsura în care se impune înţelegerii ca prezenţă mereu vie a semnificaţiilor sale (când vorbim de prezenţă mereu vie nu înţelegem că ea ar fi mereu aceeaşi, ci mereu alta în însuşi dinamismul semnificant ce-i garantează dăinuirea).

Ce înseamnă acum prezentul meu, al vieţii mele, înţeleasă ca experienţă a interpretării? Este chiar durata existenţială a fiinţei care citeşte, clipa în care ochiul parcurge textul. Textul privit din perspectiva acestui prezent e prezentificat în chiar actul lecturii. Nu e destul însă ca lectura să fie atentă, vie, dinamică, participativă chiar, pentru ca textul să respire ca prezenţă în propria mea prezenţă comprehensivă. Textul rămâne un străin atâta vreme cât el însuşi nu este capabil să propună noi semnificaţii. Distanţa se reface; textul este mort pentru că e un Altul. Or textul este cu adevărat prezenţă doar atunci când înţelegerea anihilează alteritatea în prezentul viu al lecturii vii. Prezenţă ce nu e semnificantă decât cu această condiţie, adică în măsura în care ea apare în chiar prezentul lecturii. Textul spune ceva în situaţia în care îmi spune ceva; el fiind tocmai punerea mea în situaţia de a fi prezent în actul interpretării. Legătura între interpretare, în sensul de exegeză textuală, şi comprehensiune, în sensul de înţelegere a semnelor purtătoare de semnificaţii, este atestată printr-unul din sensurile tradiţionale ale hermeneuticii. La Aristotel, hermeneia se referă la orice discurs semnificant; chiar discursul semnificant este hermeneia, cea care interpretează realitatea, în măsura în care spune ceva despre ceva. În acest despre zace întreaga problemă a distanţei (şi a distanţării) specifice exegezei textuale.

Dacă însă Textul este un Altul, problema care se pune pentru teoria modernă a textului este următoarea: cum putem înţelege un text ca pe ceva ce nu suntem noi, un prezent în care prezentul nostru nu se recunoaşte? Să spunem mai întâi că orice text se prezintă ca obiectivare a unei vieţi, a unor acte existenţiale. Viaţa se exprimă în text, se textualizează, deci se obiectivează în ceva ce, în esenţă, nu este ea. Putem afirma că viaţa trăieşte în text sau că textul are propria sa viaţă ce face abstracţie de existenţa celui care i-a dat naştere? Vom clarifica însă acest aspect mai târziu. Cert este că viaţa textuală (adică viaţa trecută în obiectul numit text) semnifică ceva cuiva. Acest cuiva căruia i se adresează (căci orice text – conform intenţionalităţii sale – are un destinatar) este o fiinţă istorică, alta decât istoricitatea proprie textului. Înţelegerea sa – a acelui ceva pe care textul i-l adresează – este posibilă doar prin depăşirea propriului dat istorial. Am spune că fiinţa istorică nu înţelege decât depăşindu-şi istoria personală. Dar însăşi înţelegerea sa aparţine unei istorii, unui context semnificant diferit atât de prezentul “istoric” al textului cât şi de istoria “prezentă” a interpretului. Este chiar tensiunea care se stabileşte între viaţa purtătoare de semnificaţii şi spiritul ce captează şi fixează semnificaţiile în coerenţa textului. Ceea ce înseamnă însă că trebuie să întemeiem teoria textului în logica apariţiei fenomenului înţelegerii ca atare.

Download gratuit

Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.

Structură de fișiere:
  • Teoria Textului.doc
Alte informații:
Tipuri fișiere:
doc
Nota:
7.7/10 (3 voturi)
Nr fișiere:
1 fisier
Pagini (total):
133 pagini
Imagini extrase:
133 imagini
Nr cuvinte:
57 292 cuvinte
Nr caractere:
273 992 caractere
Marime:
236.81KB (arhivat)
Publicat de:
NNT 1 P.
Nivel studiu:
Facultate
Tip document:
Curs
Domeniu:
Filologie
Predat:
la facultate
Materie:
Filologie
Profesorului:
Dorin Stefanescu
Sus!