Introducere în Științele Comunicării

I. Comunicarea. Noţiuni introductive

Denumirea cursului propus, Introducere în ştiinţele comunicării, are nevoie de anumite precizări, deoarece, după cum veţi constata chiar din titlurile unor lucrări recente, unii cercetători vorbesc de o ştiinţă a comunicării (Flaviu Călin Rus, Introducere în ştiinţa comunicării şi a relaţiilor publice, Institutul European, 2002), în timp ce alţii au în vedere ştiinţele comunicării (Daniel Bougnoux, Introducere în ştiinţele comunicării. Traducere de Violeta Vintilescu, Editura Polirom, 2000; John Fiske, Introducere în ştiinţele comunicării, Editura Polirom, 2003). Aşa după cum remarca şi Evelina Graur (Tehnici de comunicare, Editura Mediamira, Cluj-Napoca, 2001, p. 5): ,,Există însă şi voci care nu sunt de acord cu pluralul «ştiinţele comunicării». Van Cuilenburg, O. Scholten şi G.W. Noomen, de exemplu, resping ideea însumării eclectice a cunoştinţelor despre feluritele modalităţi de comunicare şi declară că „nu orice formă sau proces de comunicare – orice convorbire sau orice corespondenţă prin poştă – interesează aceasta ştiinţă.” În viziunea lor, comunicarea dintre persoane este mai mult obiectul de studiu al psihologiei sociale decât cel al unei ştiinţe a comunicării. Definiţia pe care ei o propun pentru ştiinţa comunicării este una în care vastitatea domeniului este riguros temperată: ,,ştiinta care studiază circuitele profesionale şi instituţionale ale informaţiei, fie că această informaţie este destinată publicului în general sau unui public specializat” (J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, Ştiinţa comunicării, versiune românească şi studiu introductiv de Tudor Olteanu, Ediţia a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 50, 51-52). Ştiinţele sau ştiinţa comunicării reprezintă un domeniu relativ nou (mai ales pentru spaţiul cultural românesc). Sintagma ştiinţele comunicării este folosită cu precădere în limbile romanice, menţionează Delia Balaban, în timp ce în limbile germanice se utilizează la singular (communication science sau Kommunikationwissenschaft) , opinie insuficient argumentată.

O altă denumire, ştiinţele informaţiei şi comunicării (SIC), consacrată în Franţa anilor ’70, ne arată că nu putem vorbi de o disciplină coerentă şi unificată: pluralul (,,ştiinţele”) şi dublul determinant (,,informaţiei şi comunicării”) ne arată imprecizia domeniului în care lucrează specialişti din diverse discipline (drept, economie, istorie, lingvistică, psihologie, sociologie etc.) . Cele trei mari domenii ale comunicării publice: jurnalismul, relaţiile publice şi publicitatea, prin caracterul lor inter şi transdisciplinar al cercetărilor care au ca obiect comunicarea şi totodată pluralismul teoretic ce derivă de aici îngreunează delimitarea ştiinţei sau a ştiinţelor comunicării ca atare. Dacă realitatea socială este analizată din perspectiva comunicării şi a altor ştiinţe, dacă metodele utilizate sunt metode folosite şi de ştiinţele sociale în general, şi dacă suportul teoretic nu este unul specific, întrebarea cu privire la locul şi rolul ştiinţelor comunicării în cadrul ştiinţelor socio-umane se dovedeşte una cât se poate de legitimă.

Principalele paradigme din ştiinţele comunicării se încadrează în curentele de gândire întâlnite în ştiinţele socio-umane, multe dintre teoriile existente fiind parte integrantă a altor discipline. Cele mai importante teorii privind comunicarea în general, media şi comunicarea de masă în particular sunt sintetizate de Delia Balaban, în volumul Comunicarea mediatică, Editura Tritonic, Bucureşti, 2009.

Teoria publicistică este considerată urmaşa directă a ştiinţei comunicării (Zeitungswissenschaft, ştiinţa realizării ziarelor); a apărut în Germania şi a fost considerată de reprezentanţii săi (Otto Groth), ca fiind baza ontologică a ziarelor, acestea caracterizându-se prin: actualitate, universalitate, periodicitate şi publicitate.

Teoria informaţională are în centrul noţiunea de informaţie, care este definită din perspective diferite (matematică, cibernetică, sociologică, jurnalistică). În sens jurnalistic, informaţia este comunicarea unor conţinuturi care nu erau cunoscute receptorilor anterior procesului de comunicare. Informaţia este, conform acestei teorii, cea mai valoroasă resursă, fluxul informaţional fiind în creştere în culturile postmoderne. În încercarea de a defini societatea contemporană, Daniel Bell (1919-2011, sociolog şi eseist american, profesor la universităţile din Harvard şi Columbia) utilizează sintagma de societate postindustrială şi urmăreşte să determine caracteristicile esenţiale ale acesteia (costurile de producţie a informaţie, costurile de coordonare şi resursa de timp a utilizatorilor informaţiei etc.). Cu cât este produsă mai multă informaţie, susţine autorul, cu atât mai mult se face apel la puterea de selecţie a utilizatorului.

Teoria funcţionalistă are în vedere performanţele, obiectivele şi funcţiile media, în special funcţia de informare, funcţia de dezvoltare a opiniilor, funcţia de divertisment etc. Media este importantă în societate îndeosebi pentru integrare, cooperare, ordine, control şi stabilitate, pentru adaptarea la schimbare. (Denis McQuail, Mass Communication Theory, ediţia a III-a, Sage Publications, London, p. 81; apud Delia Balaban, Op. cit., p. 27-28 ).