Contexte Funcționale ale Incidenței

I. Corespondenţa dintre structurile sintactice şi cele semantice

Între structura sintactică şi structura semantică există o cores¬pondenţă, un paralelism, care, mai mult sau mai puţin, condiţionează şi unele trăsături ale expresiei lingvistice. Cele două planuri, sintactic şi semantic, sunt corespondente, dar nu identice, fiecare prezentând şi particularităţi pro¬prii, pe baza cărora se pot defini necorespoudenţele, trăsăturile specifice. Sensul este un factor de coeziune sintactică, după cum organizarea, struc¬tura sintactică este un factor de coeziune semantică.

Organizarea semantică are în vedere procesele de selecţie a semnelor semantice în concordanţă cu referentul, cu faptele pe care vrem să le relatăm, aceasta fiind o operaţie extrinsecă şi cu caracter referenţial. Organizarea sintactică vizează însăşi elaborarea expresiei lingvistice, fiind o operaţie intrinsecă, structurală, cu rolul de a actualiza o anumită semnificaţie, adică de a trece o noţiune din planul virtual sau abstract, în planul actual, concret, prin raportare la context. Corespondenţa dintre sintaxă şi semantică se bazează, pe de o parte, pe corespondenţa dintre unităţile sintactice şi cele semantice, iar, pe de altă parte, pe corespondenţa relaţiilor care se stabilesc între unităţile sintactice şi cele semantice. Chiar ierarhia semantică se reali¬zează în raport cu ierarhia nivelurilor sintactice.

Pe acest temei, Tesnière afirma că sensul reprezintă, în ultimă instanţă, «raţiunea de a fi a structurii sintactice », iar structura sintactică, modalitatea

fundamentală a expresiei semantice .

Condiţia de bază pe care trebuie să o îndeplinească o secvenţă pentru a fi

receptată ca un act de comunicare este să aibă un sens, un înţeles.

La întrebarea ... dacă se poate construi o gramatică fără să se facă apel la sens, Noam Chomsky îşi formulează răspunsul prin următoarele şase aserţiuni:

- două enunţuri sunt fonologie distincte dacă şi numai dacă ele diferă prin sens;

- morfemele sunt cele mai mici elemente semnificative;

- frazele gramaticale sunt acelea care au o semnificaţie semantică;

- relaţia grama¬ticală subiect-verb corespunde sensului structural general actant-acţiune;

- relaţia gramaticală verb-obiect corespunde în sens structural acţiune-scop sau acţiune-obiect al acţiunii;

- o frază activă şi fraza pasivă care îi corespunde sunt sinonime.

Relaţia dintre sintaxă şi semantică se bazează pe un fapt de solidaritate, de intercondiţionare: sintaxa operează cu unităţi sintactice marcate, în mod necesar, printr-un sens, iar semantica operează cu unităţi semice a căror semnificaţie se actualizează numai în context, prin angajarea lor în procese combinatorii de natură sintactică.

Emiterea unei unităţi sintactice – simple sau complexe – în afara unui sens deter¬minat, chiar dacă sunt respectate normele de gramaticalitate, nu reprezintă un act lingvistic pentru că nu-şi pune în valoare funcţia de comunicare, neîndeplinind prin aceasta, nici condiţiile unei analize. Este vorba, în acest caz,

de aşa-zisele propoziţii construite corect gramatical, în a căror organizare pot fi

recunoscute normele gramaticale, dar cărora le lipseşte baza semantică.

O construcţie ca Bosa de cotarelă zâncăleşte tripovit devine însă analizabilă în momentul în care codul folosit de locutor este cunoscut sau recunoscut şi de

colocutor: Soba de teracotă încălzeşte potrivit.

Enunţurile rămân simple fluxuri sonore sau serii grafice, fără posibilitatea de a fi receptate de un vorbitor de limbă română, atât timp cât acesta este lipsit de mijloacele specifice de analiză sau de interpretare, adică de codul pe baza căruia s-a formulat fiecare secvenţa sub formă de propoziţie. Pentru a le accepta, sunt necesare două operaţiuni: