Reglementarea Prețurilor și Concurenței pe Plan Internațional

1. Unele aspecte privind reglementarea concurenţei în Uniunea Europeană.

2. Reglementarea preţurilor şi concurenţei în România.

=1=

Politica de protecţie a concurenţei a jucat şi continuă să joace un rol central în crearea şi evoluţia Uniunii Europene şi a instituţiilor sale. Această politică, orientată către desăvârşirea pieţei interne şi crearea unui cadru adecvat de concurenţă pentru toţi actorii economici, este una dintre puţinele politici comune la nivel european. Motivele pentru care politica de protecţie a concurenţei este considerată vitală pentru proiectul economic al Uniunii Europene este tocmai ideea că pieţele concurenţiale şi procesul concurenţei sunt calea prin care pot fi realizate dezideratele economice ale tratatelor constitutive ale Comunităţilor.

Având rădăcini în tratatul de la Roma, această idee este reiterată şi chiar ridicată la nivel de principiu conducător în tratatul de la Maastricht. Mai mult, realizarea deplină a pieţei unice europene cu cele patru mari libertăţi fundamentale pe care le presupune – libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor, a persoanelor şi a capitalurilor – ar deveni imposibilă sau nu ar oferi sporul de bunăstare sperat dacă eliminarea barierelor nu s-ar realiza de facto, ci ar fi restrânsă de existenţa unor înţelegeri restrictive între firme la nivel naţional sau regional, aducând astfel atingere concurenţei din celelalte State Membre ale Uniunii.

Aplicarea în practică a unei politici de protecţie a concurenţei nu poate fi realizată decât în baza unui cadrul legislativ adecvat. Legislaţia concurenţei se află într-un proces de tranziţie, o transformare dictată nu numai de amplul fenomen de extindere al UE, ci şi de fundamentarea politicilor anti-monopol, privind concentrările şi ajutoarele de stat.

Primul set de reguli în domeniul concurenţei a fost introdus în SUA, în US Sherman Act, din 1890. Măsurile au fost adoptate ca rezultat al îngrijorărilor crescânde manifestate la sfârşitul secolului al XIX-lea în legătură cu creşterea numărului de înţelegeri din domeniul căilor ferate, petrolului şi băncilor, care ameninţau stabilitatea sistemului economic şi politic.

În diferitele ţări europene, de la începutul secolului al XX-lea, reglementările în domeniul concurenţei au căutat să asigure un echilibru între beneficiile economice generate de colaborarea dintre firme şi riscurile politice şi economice pe care aceasta le implica. Atât în Germania, cât şi în Japonia (ca şi în cazul SUA) după al doilea război mondial, forţele aliate au impus o legislaţie anti-monopol cu scopul de a restrânge puterea unor uriaşi financiari-industriali, care susţinuseră eforturile de război ale acestor ţări.

Din motive similare, prevederi anti-trust au fost introduse şi în Tratatul CECO, semnat la

Paris în 1954, care, spre deosebire de Tratatul CEE, a inclus de la început şi reglementări privind controlul concentrărilor.

În cazul Comunităţii Europene, regulile au fost introduse în 1957, prin Tratatul CEE, dar din raţiuni diferite. În acest caz, regulile privind concurenţa au servit pentru a asigura faptul că restricţiile – tarifare şi netarifare – existente în cadrul relaţiilor comerciale dintre ţările membre şi anulate prin acest tratat, nu vor fi înlocuite de carteluri între companii din diferite ţări.

Conform reglementărilor comunitare, politica în domeniul concurenţei nu este privită ca un scop în sine, ci ca o condiţie necesară realizării pieţei interne. Astfel, Art.3(g) al TCE subliniază faptul că scopul urmărit este de a permite instituirea unui „regim care să asigure faptul că, în cadrul pieţei unice, concurenţa nu este distorsionată”.

Obiectivele politicii în domeniul concurenţei pot fi succint grupate în trei categorii:

1) Politica europeană în domeniul concurenţei (PDC) trebuie să garanteze unitatea pieţei interne şi să evite realizarea de înţelegeri între firme, de natură să afecteze comerţul intracomunitar şi manifestarea liberă a concurenţei (înţelegerile şi practicile concertate);

2) Politica în domeniul concurenţei caută să împiedice situaţiile în care una sau mai multe întreprinderi încearcă să exploateze într-o manieră abuzivă puterea lor economică în raport cu alte firme mai puţin puternice (abuz de poziţie dominantă);

3) De asemenea, PDC trebuie să împiedice acele intervenţii ale guvernelor statelor membre care pot falsifica regulile jocului liber al pieţei prin discriminări în favoarea întreprinderilor de stat sau prin acordarea de ajutoare către anumite firme din sectorul privat (ajutoarele de stat).