Politica de Securitate și Apărare a României între Atlantism și Europenism

Introducere

Prezenta lucrare îşi propune să facă o scurtă evaluare a proceselor paralele de integrare a României în cadrul structurilor NATO şi UE-PESA având ca reper o dinamică competitivă/complementară între europenism şi atlantism, precum şi preferinţele manifeste ale României în ceea ce priveşte siguranţa naţională şi apărarea. Prima parte a lucrării va urmări evoluţia proceselor de aderare, reformele desfăşurate şi iniţiativele luate de România pentru a se conforma standardelor euro-atlantice. În continuare va fi prezentată relaţia NATO-PESA dintr-o posibilă perspectivă conflictivă, având ca punct central criza internă din cadrul Alianţei în contextul războiului din Irak. Opţiunile României vor fi explicate prin aplicarea conceptelor Dilemei Securităţii şi a Alinierii (Bandwagoning), din teoria relaţiilor internaţionale, în acelaşi timp furnizându-se o relatare detaliată a evenimentelor şi proceselor desfăşurate în perioada 2003-prezent. Participarea României la războiul din Irak şi beneficiile politice derivate din aceasta vor constitui obiectul ultimei părţi a lucrării.

1.Procesul de integrare paralelă a României în cadrul structurilor militare ale NATO şi UE

1.1. Evoluţia României în cadrul NATO

Pe durata ultimilor 15 ani, NATO a cunoscut o evoluţie treptată şi continuă, transformându-se într-o organizaţie cu totul diferită faţă de ceea ce fusese în timpul Războiului Rece. Dintr-o alianţă militară şi un sistem de apărare colectivă orientat către zona euro-atlantica, NATO se transformă într-o organizaţie pentru menţinerea păcii şi stabilităţii internaţionale, gestiunea crizelor, prevenţia conflictelor, reconstrucţia şi stabilizarea zonelor afectate de conflict, absorbind mult din obiectivele, responsabilitatea şi logica unor organisme care se dovediseră incapabile să producă ordine şi securitate. Odată cu dispariţia Uniunii Sovietice şi a Pactului de la Varşovia, întregul mediu de securitate în jurul căruia fusese concepută NATO se schimbă: agresiunea prin forţe convenţionale împotriva Alianţei devine foarte improbabilă, Rusia şi Alianţa nu se mai consideră adversare, ci pun bazele unui dialog politic ce va genera o serie de compromisuri necesare securităţii europene, iar NATO avansează în implementarea formulei extinderii, care urma să pună capăt diviziunii Est-Vest din sânul Europei şi să promoveze democratizarea şi stabilizarea fostelor regimuri comuniste din Est. Prin Noul Concept Strategic al Alianţei, adoptat în 1999, la Washington, Alianţa defineşte noi ameninţări şi riscuri pentru securitatea în spaţiul euro-atlantic în secolul XXI şi îşi asumă, în consecinţă noi obiective: dificultăţile economico-sociale, tensiunile etnice, eşecul statelor în regiunea periferică pot conduce la conflict şi instabilitate, punând în pericol securitatea în interiorul Alianţei; proliferarea Armelor de Distrugere Masivă (WMD) şi traficul lor, terorismul, crima organizată constituie noile ameninţări şi factori de risc cu care se confrunta organizaţia. În consecinţă, Alianţa îşi asumă o nouă gamă de misiuni pentru a răspunde acestor noi provocări: majoritatea covârşitoare a misiunilor desfăşurate în ultimele 2 decenii de către NATO sunt orientate către menţinerea şi sprijinirea păcii şi către gestiunea de crize, aşa numitele misiuni “non-Articol 5”, care nu corespund obiectivului de apărare colectivă. În acelaşi timp, NATO începe un proces de restructurare – capabilităţile sale trebuie transformate iar forţele sale trebuie să devină uşoare, uşor desfasurabile, agile şi expediţionare, structura instituţională modificată, un întreg portofoliu de dialog politic cu vecinii săi trebuie deschis. Practic, pe durata acestui întreg proces la care România a luat parte ca asociat, candidat, membru şi membru solid, NATO a devenit altă organizaţie. Pentru promovarea stabilităţii în spaţiul euro-atlantic , pentru întărirea încrederii între foştii adversari şi pentru a extinde dialogul politic asupra sferei apărării, depăşind astfel posibilităţile limitate ale OSCE, NATO a lansat Parteneriatul pentru Pace (PfP) în anul 1994, care va deveni un mecanism esenţial în încercarea de implementare a conceptului de securitate cooperativa Est-Vest, în anii ’90. Ţările care doreau să-şi intensifice cooperarea cu NATO vor beneficia începând cu anul 1999 de Planurile de Acţiune pentru Aderare (MAP) , prin care aspiranţii la statutul de membru se vor angaja să opereze o serie de reforme politice, economice, sociale, în sectorul securităţii şi apărării Prin MAP-uri, NATO devine în acelaşi timp un vector al democratizării şi liberalizării ţărilor din Centrul şi Estul Europei, în acelaşi timp procedura de aderare pregătind viitorii membri să devină furnizori şi nu doar beneficiari ai securităţii, capabili să ofere forţe militare aflate la înălţimea standardelor euro-atlantice şi interoperabile în cadrul misiunilor organizaţiei. În sfera dialogului politic, NATO pune bazele unei relaţii speciale cu Rusia prin semnarea Actului Fundational în 1997 , relaţie care va cunoaşte o evoluţie continuă, fără a fi scutită de momente de tensiune şi conflictivitate; în acelaşi registru, Dialogul Mediteranean este lansat ca un for de cooperare cu vecinii din flancul sudic. România a fost prima ţară care a aderat la Parteneriatul pentru Pace, pe 26 ianuarie 1994, făcându-şi clară opţiunea atlantistă şi pronunţat pro-americană. În acel moment , NATO reprezenta o alegere firească, singura garanţie solidă pentru securitatea României, o entitate care va pregăti drumul democratizării şi europenizării. Faptul că reformele propuse de Alianţă nu au cunoscut o implementare satisfăcătoare a întârziat invitaţia de aderare până în 2002, când România devine practic cel mai important nou membru NATO, după Polonia.