Metode și Tehnici Fiscale

Sectorul public al economiei în condiţiile tranziţiei economice

Economia sectorului public - este o parte componentă a teoriei economice. Apariţia ei ca o disciplină economică autonomă a avut loc odată cu sporirea rolului statului în economie. În etapa contemporană, studierea acestei discipline are loc practic în orice stat cu o economie de piaţă.

Obiectul de studiu al economiei sectorului public - constă în cercetarea activităţii economice a sectorului public în calitate de un agent economic cu drepturi depline, ca un partener şi concurent al firmelor private cu aceleaşi drepturi, care poartă deplina răspundere pentru calitatea bunurilor şi serviciilor prestate de către el.

Economia sectorului public îşi concentrează atenţia asupra statului care activează în condiţiile economiei de piaţă modernă. În acest context, statul nu este văzut doar în rolul unui “paznic de noapte” cum era văzut anterior, dar nici în rolul unui “demiurg” cu puteri extraordinare.

Instrumentele (resursele) cu care manipulează statul – bugetul şi proprietatea de stat, sunt utilizate numai în scopul producerii şi prestării acelor bunuri şi servicii, care nu pot fi produse sau sunt produse ineficient de către sectorul privat.

Astfel, economia sectorului public interpretează politica fiscală nu ca o modalitate de mobilizare a resurselor economice la finanţarea unor activităţi şi structuri neeconomice necesare pentru activităţile sectorului public, dar în calitate de resurse necesare pentru producerea şi prestarea diverselor bunuri publice în corespundere cu preferinţele populaţiei (contribuabililor). În fond, sectorul public şi instituţiile acestuia, asemeni agenţilor economici privaţi, tind să utilizeze cât mai eficient resursele economice obţinute din impozite la producerea cât mai calitativă şi mai eficientă a bunurilor publice.

Proprietatea de stat ca instrument al sectorului public, este utilizat, de asemenea, destul de activ de către sectorul public în viaţa economică. Cu toate acestea, principalul instrument al sectorului public utilizat în realizarea funcţiilor sale este bugetul sau finanţele publice.

Într-un anumit sens, economia sectorului public reprezintă microeconomia statului. El (statul) fiind o organizaţie drepturi speciale, interacţionează cu alte organizaţii (firme), produce şi consumă bunuri într-un mediu economic comun şi supunându-se aceloraşi legităţi economice, având, totodată, şi posibilităţi mai mari şi un statut special. Acestea presupun constrângerea pe care sectorul public o aplică faţă de alţi agenţi economici în procesul de realizare a funcţiilor sale.

Astfel, obiectul de studiu al economiei sectorului public nu include analiza problemelor legate de politica bugetar-fiscală şi creditar-monetară a statului, precum şi instrumentele de stabilizare macroeconomică, ele fiind obiectul de studiu al macroeconomiei.

Cu toate că economia sectorului public ca disciplină autonomă s-a format în anii ’70 ai sec. 20, bazele ei au fost puse la începutul sec. 20 de către economiştii suedezi şi italieni ca: De Vitte, E. Lindahl, Wicksell, Panteleoni, etc. Ei au fost printre primii care au interpretat bugetul de stat în termeni de cerere şi ofertă, în scopul determinării locului optim al statului în viaţa economică, formând astfel o ştiinţă economică a finanţelor publice. Mai târziu ştiinţa despre finanţele publice s-a dezvoltat ca o teorie a impozitelor şi a redistribuirii resurselor. Doar în ultimii ani finanţele publice sunt interpretate ca rezultat al activităţii economice al firmelor în special al producerii şi circulaţiei bunurilor economice, iar economia sectorului public s-a transformat într-o disciplină autonomă.