Mercantilismul

Începuturile ştiinţei economice pot fi identificate cu apariţia şi evoluţia curentului de gândire mercantilist. In accepţiune lingvistică, termenul de mercantilism îşi are originea în limba italiană unde, substantivul "mercante" înseamnă comerciant sau negustor, aşa cum în limba franceză, adjectivul "mercantile" se identifică cu noţiunea de negustoresc.

Curentul de gândire mercantilist este specific secolelor XVI-XVII şi a dominat viaţa economică, sub aspect teoretico-practic, până la mijlocul sec. al-XVIII-lea. El a apărut şi s-a dezvoltat sub impulsul economiei de schimb în cadrul căreia, capitalul comercial a jucat cu rol esenţial. Cu toate că, prin excelenţă, acest curent de gândire economică manifestă un empirism accentuat, totuşi, ideile şi preceptele emise au vizat găsirea unor soluţii de politică economică menite să ducă la sporirea veniturilor statului şi la consolidarea poziţiilor burgheziei (la început cea comercială) aflată în plină ascensiune în peisajul economic general, caracterizat iniţial de cooperaţia capitalistă simplă şi ulterior, de către manufacturi.

Spre deosebire de spiritul moderator ce a caracterizat gândirea economică a scolasticilor medievali, mercantilismul gravitează în jurul ideii de acumulare, prin orice mijloace, a unui stoc cât mai mare de metal preţios şi bani, pentru sporirea veniturilor statului şi ale naţiunii şi, implicit, a puterii acestora.

Prin urmare, putem considera că mercantilismul se bazează pe două principii esenţiale:

a) principiul chrysohedonic sau dorinţa de a deţine cât mai mult aur, putere şi implicit bogăţie, pentru că, potrivit spuselor lui William Petty: "aurul, argintul, bijuteriile nu pier; ele sunt bogăţii în toate timpurile şi locurile";

b) principiul antagonismului de interese dintre naţiuni, bazat pe stocul monetar, unde banul constituie "nervul războiului".

Cele trei idei mai importante ce caracterizează modul de gândire mercantilist sunt:

1. concepţia cu privire la bogăţie (individuală şi naţională);

2. izvorul şi rolul profitului în societate;

3. concepţia privind banii şi rolul jucat de aceştia în relaţia cu celelalte produse ce fac obiectul vânzării-cumpărării pe piaţă.

Concepţia mercantilistă asupra bogăţiei, indiferent dacă este privită la nivel individual sau naţional, îşi găseşte expresia în stocul monetar existent la un moment dat. Sporirea bogăţiei sub această formă devine preocuparea centrală atât a indivizilor cât şi a statului, acesta din urmă fiind considerat "exponentul birului public".

Izvorul profitului, a acumulării de bogăţie, este considerat a fi comerţul, respectiv circulaţia mărfurilor, mijlocite de bani, şi în mod deosebit, comerţul exterior. Fără a fi preocupaţi de mecanismul funcţionării economiei de piaţă, mercantili ştii sunt de părere că, suplimentul monetar încasat de negustor, comparativ cu cheltuielile făcute pentru aducerea produselor respective pe piaţă, rezultă din diferenţa de preţ ce se constată la vânzarea produselor (preţ mai mare) comparativ cu preţul de achiziţie al acestora. Mergând cu analiza mai departe, ei ajung la concluzia că, sfera economică în cadrul căreia se realizează profitul ar fi circulaţia mărfurilor şi comerţul.

Totuşi, se poate afirma cu certitudine că, prin trecerea la economia de schimb, avuţia este eliberată din limitele valorii de întrebuinţare şi încadrată în "spaţiul" valorii de schimb. Această mutaţie va permite amplificarea continuă a bogăţiei şi a posibilităţilor de acaparare a ei. Comerţul de mărfuri şi de bani devine astfel, cea mai profitabilă sferă a economiei.

Cu toate că mercantilismul a fost contestat şi vehement criticat de către adepţii liberalismului clasic şi neoclasic în ceea ce priveşte rolul esenţial pe care aceştia îl acordă statului în susţinerea economiei - intervenţie socotită drept o piedică în calea afirmării liberei iniţiative a agenţilor economici şi a funcţionării economiei de piaţă, totuşi, acest curent de gândire economică are meritul de a fi îmbinat în mod eficient teoria cu practica, de a fi pus politicul în slujba economicului. Statul şi politica sa devin eficiente, susţin mercantiliştii, doar în măsura în care se sprijină pe bogăţie cât mai mare şi în continuă creştere.

În evoluţia sa, mercantilismul cunoaşte două etape mai importante determinate în funcţie de modul de interpretare şi aplicare a politicilor economice emise în acea perioadă. Prin urmare, avem de-a face cu mercantilismul timpuriu şi mercantilismul dezvoltat.

1. Mercantilismul timpuriu este caracteristic sec. al XVI-lea şi unor decenii din prima jumătate a sec. al XVII-lea.

Acestei perioade îi este caracteristică preocuparea pentru realizarea unor balanţe comerciale active, a unui excedent al intrării de monedă faţă de ieşiri. În acest context sunt remarcate măsurile de ordin administrativ impuse de către stat, în sensul limitării, chiar până la interdicţie, a importului de mărfuri şi stimulării, pe cât posibil, a exportului, cu scopul atragerii unei cantităţi cât mai însemnate de monedă şi metal preţios. Convingerea unanimă era că, numai în acest mod ţara poate fi considerată bogată.