Modul 1. Europa în cãutarea unei noi identitãti
Modulul are drept scop introducerea studentului în filosofia integrãrii
europene, în întelegerea primarã a premiselor, controverselor si pasilor
parcursi de europeni în realizarea unificãrii.
Studentul se va familiariza cu ideea de integrare în Europa, regãsind în
sintezã principalele idei si momente din perioada anterioarã semnãrii
Tratatului de la Roma (1957), ca moment al declansãrii procesului de integrare
sub formula unei Comunitãti Economice – pilon central al formãrii si
functionãrii Uniunii Europene astãzi.
Modulul cuprinde o singurã unitate de curs (maxim 3 ore de studiu),
structurat pe 3 pãrti: „Identitate europeanã”, „De la idee la Tratatele
constitutive”
si ”Federalism si cooperare interguvernamentalã în integrarea politicã a
Europei”.
“Europa nu este decât o vointã comunã a celor care
trãiesc în ea, printr-o vocatie comunã…Unitatea
europeanã stã în spiritul european.”
Bernard Voyenne
În ani de zbuciumatã istorie si perpetuã cãutare a stabilitãtii si echilibrelor de
putere, pe continentul european s-a conturat treptat si a supravietuit în timp tuturor miscãrilor
orgolioase ale entitãtilor nationale ideea de “Europa”.
Esenta ideii de “Europã unitã” a gãsit un nesperat izvor de inspiratie si sustinere în
constiinta si sentimentul identitãtii europene datã de unitatea culturalã si intelectualã.
Justificatã apare astfel reflectia lui Jean Monnet – “sufletul creator” al Europei – când, dupã
ani de zbateri, de evolutii si involutii în unificarea federativã a tãrilor europene, spunea:
“Dacã ar fi sã reîncep, as începe prin culturã”. Cultura este cea care dã liantul european si
poate mentine o unitate durabilã într-o atât de vastã diversitate.
Pentru a trece însã de la ideea unificãrii la transpunerea ei în proiecte precise si
institutionalizarea unor noi structuri a fost nevoie de un timp în care ceea ce unea popoarele
Europei sã devinã mai puternic, raportat la ceea ce diferentia si le separa; un timp în care, de
la simplã aspiratie a artistilor, filosofilor sau a unor oameni politici, ideea europeanã sã anime
larg atât de puternicile individualitãti umane si entitãti nationale si sã se transpunã astfel întro
vointã politicã în mãsurã sã-i confere finalitate.
4
Unitatea de studiu 1. Identitate europeanã
Continent al unor popoare aspirând dintotdeauna la identitate nationalã si la
afirmarea lor economicã, politicã si culturalã, Europa a cunoscut o evolutie conflictualã,
caracterizatã de rivalitãti comerciale, coloniale si rãzboaie, ca manifestãri ale nationalismelor
exacerbate ce le-au dominat existenta.
Hamilton Fish, mult timp senator în Congresul american, referindu-se la europeni
între cele douã rãzboaie mondiale, fãcea trimitere la un discurs al lui Thomas Jefferson:
“Interesele lor politice sunt complet diferite de ale noastre (ale SUA-n.n.). Invidiile lor
reciproce, echilibrele de putere, aliantele complicate, formele si principiile lor de guvernare
ne sunt, toate, strãine. Sunt natiunile unui vesnic rãzboi. Toate energiile lor sunt cheltuite
pentru distrugerea averii si vietii cetãtenilor lor.”1
Suntem cu sigurantã tentati sã refuzãm o astfel de imagine asupra Europei. Nu
putem însã sã nu acceptãm cã divizarea politicã, economicã si religioasã a continentului
european constituie o permanentã.
Cum a fost atunci posibilã integrarea europeanã? Încercând sã-si explice o astfel de
mutatie de proportii în evolutia Europei, Louis Carton este de pãrere cã, desi divizatã, Europa
prezintã o constantã – comunitatea civilizatiei, înteleasã astfel: “Dar, dacã Europa este
divizatã în actiune, rãmâne o comunitate a civilizatiei. O comunitate care nu înseamnã unitate
sau monolitism. Dimpotrivã, diversitatea si varietatea caracterizeazã civilizatia comunã a
Europei. Ea este fondatã pe o anumitã conceptie a individului. Dar, fiecare individ este
complex si poartã în el douã capacitãti care uneori se completeazã, alteori se contrazic:
inteligenta, partea rationalã a spiritului, aptã sã analizeze, sã înteleagã, sã construiascã si
imaginatia, intuitia, parte irationalã care urmeazã impulsuri adesea misterioase.
Complexitatea civilizatiei Europei este imaginea spiritului uman. Este de altfel construitã pe
dublul aport al traditiei pãgâne axatã pe ratiunea umanã si al celei crestine, fundamentatã pe
credintã. Ca si spiritul uman, civilizatia occidentalã va fi constant solicitatã de spirit si de
ratiune. Uneori una din sursele traditiei europene va domina: Evul Mediu va fi era credintei,
Renasterea va dezvolta influenta ratiunii. Alteori, credintã si ratiune se vor echilibra, în
indivizi ca si în societate […]”.2
1 Hamilton Fish, “Pearl Harbor, Yalta si trãdarea Europei”, Ed. Venus, Bucuresti, 1993, p.8.
2 Louis Carton, “L’Union européenne”, Dalloz, Paris, 1994, p. 8-30.
5
Comunitatea civilizatiei nu semnificã asadar uniformitate. Ceea ce o caracterizeazã
nu este asemãnarea indivizilor, ci specificul comun: capacitatea de a întelege si de a asimila
aceleasi idei. Comunitatea civilizatiei europene stã în capacitatea comunã a europenilor de a
simti, de a reactiona, de a asimila.
Determinatã politic, unificarea europeanã este în esentã un proces institutional si
cultural; si dacã institutiile sunt “obiectivarea culturii”3, rezultã cã Europa unitã se datoreazã
apartenentei popoarelor la cultura europeanã, manifestãrii în fapt a aceluiasi sistem de valori.
Definirea culturii europene este esentialã pentru stabilirea apartenentei la Europa, într-un
moment în care aceasta se redefineste si se cautã. Ce fel de Europã si pânã unde?
Mult timp Europa a fost identificatã cu zona de dominantã catolicã si uneori chiar numai cu
partea ei occidentalã, unde s-ar fi transmis si conservat cultura anticã. Argumentul esential
tine de sciziunea bisericii, prin care crestinismul greco-ortodox a transmis alte valori decât
catolicismul.
Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” – Iaşi
Centrul de Studii Europene
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
