Economia de Piață

Previzualizare curs:

Extras din curs:

1. ECONOMIA DE PIAŢĂ

1.1 Noţiunea şi esenţa economiei de piaţă

1.2 Modele ale economiei de piaţă

1.3 Rolul statului în economia de piaţă

1.1 Noţiunea şi esenţa economiei de piaţă

În lume există în prezent o mare varietate de tipuri specifice de organizare şi reglare a activităţii economice, dar sistemul economiei de piaţă a devenit predominant în lumea contemporană. Între economia de piaţă şi economia de schimb se pune adesea semnul egalităţii.

În principiu, economia de piaţă este considerată o formă evoluată a economiei de schimb. Ea este opusul economiei centralizate, aşa cum economia de schimb este opusul celei naturale.

Economia de piaţă se defini ca un mecanism complex de coordonare a oamenilor, activităţilor şi firmelor printr-un sistem de preţuri şi pieţe.

Piaţa – un mecanism prin intermediul căruia se realizează legătura între cumpărător şi vânzător, în vederea stabilirii calităţii sau preţului unui produs sau serviciu.

Preţul – un barometru extrem de sensibil şi important al economiei. El coordonează deciziile între producător şi consumator, astfel încât un preţ mic încurajează consumul şi descurajează producţia.

Dacă ne gândim la geneza protecţionalismului şi a liberului schimb, observăm că comerţul internaţional nu a avut în antichitate caracterul general pe care l-a dobândit în zilele noastre. El se afla în mâna câtorva popoare mici care, favorizate de situaţia lor maritimă îşi constituiseră monopolul comerţului şi al transportului respectiv.

Practic, de la mercantilişti încoace „dreptul de vamă” a început să fie folosit pentru a îndepărta concurenţa străină şi a dezvolta industria naţională. Acest drept îşi pierde în acest mod caracterul său fiscal devenind de acum protector. Se respinge, prin taxele protectoare, importul produselor fabricate. Dimpotrivă, se favorizează importul produselor alimentare, al materialelor prime şi a tot ce servea fabricilor, stimulându-se în acest mod exportul produselor ţării respective, în plus se acordă de către stat prime şi avantaje substanţiale în acest sens.

De menţionat că „domnia presupusă a liberului schimb” a apărat într-un fel sau altul, implicit sau explicit, interesele naţionale, care nu-au ţinut mult până la urmă, datorându-se în primul rând Statelor Unite, care rămăseseră în afara mişcării liber schimbiste, de altfel Statelor Unite au fost întotdeauna protecţioniste.

După aproximativ două sute de ani Anglia a adoptat liberul schimb deoarece nu mai avea nici un folos de la protecţionism.

Apoi anii premergători primului război mondial şi anii următori cu câteva scurte intervaluri – până după cel de-al doilea război mondial, reprezintă perioade în care protecţionalismul şi liberul schimb este transformat de unele ţări ca fiind un instrument de promovare a propriei industrii.

Liberul schimb între toate ţările lumii într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat va reprezenta o treaptă superioară a evoluţiei care a înlocuit rând pe rând, piaţa familială prin piaţa urbană, apoi piaţa regională prin piaţa naţională şi încet – încet, prin diferite expansiuni, devine cu adevărat piaţă comunitară, piaţă mondială.

Un argument pro, esenţial protecţionalismului îl reprezintă „susţinerea producţiei naţionale” încercând să acopere piaţa internă a unui produs numai din producţie naţională, deoarece există o paletă largă de producători interni care să concureze între ei în domeniul preţului şi al calităţii, apărând posibilitatea de a intra pe piaţa respectivului produs a unuia străin, accentuându-se în felul acesta concurenţa şi scăzând preţurile.

Printr-un protecţionalism prost conceput există un mare risc, ca industriile naţionale „să doarmă” în siguranţa creată de suprimarea concurenţei din afară. S-ar aşterne practic „o pierdea de lene”, cu o proastă calitate a activităţilor, ale cărei efecte (preţuri ridicate) vor fi plătite dramatic din buzunarul consumatorului.

Cea mai importantă mişcare nu mai poate fi considerată cea a producţiei, ci a capitalurilor, astfel că au de câştigat deseori ţările ce beneficiază de capitaluri străine, sau de activitatea unor firme străine pe teritoriul lor. Este pusă problema integrării într-o comunitate, şi trebuie să ne însuşim regulile acestei comunităţi. Industria naţională trebuie protejată, iar problema va fi „cât” şi „cum”. Ca problema protecţiei să nu capete aspecte pur teoretizate şi zadarnice, sub aspectul, că produsele naţionale în primul rând nu ajung pe piaţă, fie din motive obiective – nu avem infrastructuri corespunzătoare, fie din motive subiective – le avem dar nu le folosim intenţionat pentru a favoriza importul de produse străine similare sau nu.

Despre teoria perioadei de tranziţie la economia de piaţă, care începea cu o revoluţie politică şi se termină cu crearea în economie a unui sector privat dominant.

Perioada de tranziţie s-a manifestat prin trei aspecte:

- primul, începutul tranziţiei, asociat de obicei cu transformările politice;

- urmează apoi liberalizarea economiei, care include nu numai liberalizarea preţurilor, ci şi a comerţului exterior, urmată de privatizarea şi crearea sectorului privat dominant în economie;

- în al treilea aspect, accentul este pus pe soluţionarea unor probleme cum ar fi restructurarea întreprinderilor şi crearea unor instituţii necesare unei funcţionări normale a pieţei – sistemul juridic, fiscal, creditar. În această etapă are loc crearea unui nou sistem de protecţie socială, recunoscut de majoritatea populaţiei şi care constituie temelia stabilităţii politice, şi, cu care se consideră încheiată perioada de tranziţie.

Economia de piaţă poate fi definită ca o organizare socială care conferă un rol esenţial legilor pieţelor, pentru a se adapta la ele atunci când ele par a fi bune şi a le corija când par a fi proaste.

Se poate de apreciat că ciclurile economice reprezintă o realitate a oricărei economii contemporane, constituie probleme complexe, importante pentru întreaga lume cu atât mai mult cu cât apar o serie de aspecte negative. Fazele mişcării ciclice se condiţionează reciproc, sunt interdependente şi în unitatea lor pregătesc premisele ce asigură activităţii economice continuitate şi progres.

1.2 Modele ale economiei de piaţă

Tipologia economiei de piaţă se face după criteriul mecanismului de realizare a echilibrului economic, adică, modul în care sistemul economic tinde spre punctul de echilibru atunci când se produce o dezechilibrare. După acest criteriu există două mari modele teoretice ale economiei de piaţă.

- modelul neoclasic – presupune că sistemul economic se autoreglează, statul trebuie să aibă o intervenţie minimă în economie. Forţele pieţei asigură corecţia necesară sistemului economic, care datorită raportului cerere ofertă, ce gravitează în jurul punctului de echilibru. Echilibrul pieţei, pe termen lung, se produce în punctul de ocupare deplină a forţei de muncă, deci nu există şomaj, mai exact există o rată a şomajului în jur de 6%. Aceasta se bazează pe teoria neoclasică privind flexibilitatea preţurilor şi salariilor. Singurul rol al statului ar consta în asigurarea unei mase monetare în concordanţă cu nivelul producţiei şi cu necesităţile circulaţiei. Variabila de comandă a sistemului economic este considerată a fi oferta. Acest model vizează în special, nivelul microeconomic, extrapolând funcţionarea acestui la nivel macroeconomic. Etapa neoclasică cuprinde anii 70 a sec. XIX şi anii 30 sec. XX. S-a format teoria valoare – utilitate, teoria echilibrului economic general, teoria preţurilor.

Download gratuit

Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.

Structură de fișiere:
  • Economia de Piata.doc
Alte informații:
Tipuri fișiere:
doc
Nota:
8/10 (1 voturi)
Nr fișiere:
1 fisier
Pagini (total):
47 pagini
Imagini extrase:
47 imagini
Nr cuvinte:
21 269 cuvinte
Nr caractere:
120 093 caractere
Marime:
158.64KB (arhivat)
Publicat de:
NNT 1 P.
Nivel studiu:
Facultate
Tip document:
Curs
Domeniu:
Economie
Predat:
la facultate
Materie:
Economie
Sus!