Fitocenologia Geografică

Răspândirea teritorială a fitocenozelor duce la acoperiea aproape intergală a uscatului cu un înveliş care a căpătat numele de vegetaţie ( înveliş vegetal sau covor vegetal).

Denumirea de covor vegetal deşi este mai rar folosită este totuşi sugestivă, deoarece, aşa cum un covor în care se repetă anumite suprafeţe cu contururi şi culori diferite, tot aşa învelişul vegetal este format dintr-un mozaic de suprafeţe ocupate de fitocenoze deosebite prin structură şi prin procesele care se produc în ele.

Într-un teritoriu mai întins, de mii sau zeci de mii de km pătraţi, caracterizat prin acelaşi climat, acelaşi tip de relief, cu aceeaşi variaţie în spaţiu a formelor de relief, a rocilor, a solurilor, se formează un complex teritorail de fitocenoze caracterizat prin alternarea în spaţiu a fitocenozelor aparţinând câtorva asociaţii. Acest complex teritorial se numeşte fitocenocomplex.

Atât asociaţia vegetală cât şi fitocenocomplexul conţin fitocenoze. Dar asociaţia conţine fitocenoze asemănătoare, răspândite discontinuu întru-un teritoriu de regulă foarte întins, numai în anumite ecotopuri, pe când fitocenocomplexul conţine fitocenoze aparţinând câtorva asociaţii care acoperă întregul teritoriu, ocupând toate ecotopurile.

Suprafaţa uscatului este acoperită – cu puţine excepţii: deşerturi foarte uscate şi reci – de fitocenocomplexe variate care constiutie învelişul vegetal sau vegetaţia uscatului.

După cum ştim climatul variază în funcţie de latitudine, altitudine şi longitudine (în funcţie de poziţia teritoriului faţă de mări şi oceane. Pe glob se formează, în consecinţă, climate zonale pe latitudine şi altitudine ca şi climate regionale în funcţie de poziţia teritoriului faţă de mări şi oceane.

În cazul unui climat zonal pe latitudine, unitatea teritorială întinsă cu înveliş vegetal deosebit, capătă numele de zonă de vegetaţie (cu divizare în subzone).

În cazul unui climat zonal pe altitudine această unitate teritorială întinsă de numeşte etaj de vegetaţie (cu divizare în subetaje).

În cazul unui climat regional, această unitate capătă numele de regiune (cu divizare în provincii, subprovincii şi districte de vegetaţie).

Deci învelişul vegetal al uscatului nu este uniform, ci este diferit în raport cu clima, care determină marile unităţi teritoriale de vegetaţie. Nu există însă o corespondenţă strictă între zonele de climă şi de vegetaţie. De exemplu, în aceeaşi zonă climatică se pot forma una sau mai multe zone de vegetaţie. De exemplu, în zona climatului ecuatorial există o singură zonă de vegetaţie, cea a pădurilor ecuatoriale, dar în zoma climatului temperat există cinci zone de vegetaţie: păduri temperate, de silvosptepă, de stepă, de semideşert şi deşert.

În desfăşurarea continetelor de la ecuator la poli se produc schimbări climatice importante pe latitudine din cauza afluxului diferit de energie solară. Acest lucru determină modificări ale regimului termic, pluvial, eolian, baric şi deci, formarea marilor climate zonale pe latitudine. Acestea sunt:

- climatul ecuatorial

- climatele tropicale (2 zone – una în emisfera nordica, alta în emisfera sudică)

- climatele subtropicale, (2 zone – una în emisfera nordica, alta în emisfera sudică)

- climatele temperate (2 zone – una în emisfera nordica, alta în emisfera sudică)

- climatul boreal

- climatul subarctic

- climatul arctic şi antarctic.

În cadrul acestor zone climatice se produc şi modificări pe longitudine – induse de efectul temperator de climă a oceanelor şi de efectul de extremizare a climei a maselor de uscat.

Efectul temperator al oceanelor se manifestă la marginea continentelor ca urmare a încălzirii şi răcirii mai puţin accentuate a maselor de apă şi constă în micşorarea amplitudinii termice diurne, sezoniere (anotimpuri) sau anuale.

Efectul de extremizare a climei se produce spre centrul continentelor din cauza încălzirii şi răcirii puternice a maselor de uscat şi constă în creşterea amplitudinilor termice, reducerea precipitaţiilor şi a umidităţii aerului.

Acest efect de continentalizare a climei pe măsura îndepărtării de ocean, se resimte cel mai bine pe continentele întinse (eurasiatic şi nord-american).

Se conturează porţiuni distincte ale învelişului vegetal, de diferite mărimi, care constituie unităţile sale de bază. După cum în alcătuirea fitocenozelor predomină unul sau altul dintre marile tipuri ecologice de plante, aceste unităţi de bază se integrează firesc în unităţi teritoriale ± întinse. Astfel învelişul vegetal apare nu numai ca un mozaic de fitocenoze ci şi complexe teritoriale de fitocenoze de diferite mărimi. Cele mai întinse complexe teritoriale de vegetaţie sunt zonele şi subzonele de vegetaţie. Acestea se întind peste toate continentele sub forma unor centuri late, mai mult sau mai puţin late, mai mult sau mai puţin paralele cu linia ecuatorului, desfăşurate pe latitudine.

Următoarele ca mărime sunt regiunile şi provinciile de vegetaţie, porţiuni mari din zone şi subzone cu anumite trăsături deosebite ale învelişului vegetal, situate între anumite longitudini.

În teritoriile montane se formează etaje şi subetaje de vegetaţie, care se succed pe altitudine.

Toate aceste complexe teritoriale mari sunt alcătuite, la rândul lor din teritorii mai restrânse, ci mozaic determinat de fitocenoze –fitocenocomplexe. Acestea reprezintă unităţile de bază ale învelişului vegetal.

Vegetaţia zonală, extrazonală, intrazonală

Fiecare zonă se caracterizează în primul rând prin fitocenoze alcătuite în majoritate din specii de plante de un anumit tip ecologic propriu zonei. Aşa sunt de ex, pădurile pentru zonele mediteraneene, formaţiunile de stepă pentru zonele temperate, pădurile de conifere pentru zona boreală.

În cuprinsul unei zone se întâlnesc şi suprafeţe adesea foarte întinse, în care condiţiile termice, hidrice şi trofice sunt altele. În asemenea suprafeţe se găsesc fitocenoze cu altă înfăţişare şi alte însuşiri, compuse din alte tipuri ecologice de plante. De aceea în fiecare zonă se pot întâlni, în afară de vegetaţia zonală, o vegetaţie extrazonală, una intrazonală şi alta azonală.

Vegetaţia extrazonală – cuprinde fitocenozele caracteristice zonelor vecine, dar care apar în zona respectivă pe suprafeţele în care datorită reliefului sau rocii, se formează ecotopuri asemănătoare cu cele din zonele vecine.

Vegetaţia intrazonală. Este alcătuită fin fitocenoze ce nu formează o zonă proprie, dar care apar în condiţii edafice speciale din una-două zone vecine. Este de exemplu, cazul mlaştinilor de turbă cu largă răspândire în zona boreală sau a fitocenozelor halofile în partea aridă a zonelor temperate.

Vegetaţia azonală. Cuprinde fitocenozele care nu formează o zonă proprie, dar care în condiţii edafice speciale pot să apară în toate sau în majoritatea zonelor de vegetaţie. Aşa este cazul vegetaţiei de luncă sau a vegetaţiei acvatice.