Eșantionarea Aerului

I. PRIVIRE GENERALĂ

Eşantionarea aerului se efectuează din motive diverse. Raţiunea primordială a prelevării de probe de aer este de a identifica şi a determina cantitativ anumiţi agenţi chimici, biologici şi fizici care ar putea fi prezenţi în mediul locului de muncă, în special în zona în care respiră lucrătorul. Alte motive importante pentru care se prelevează probe de aer cuprind: supravegherea de rutină, evaluarea eficienţei metodelor de control şi modul de respectare a diverselor standarde de protecţia muncii. Măsurările credibile de contaminanţi atmosferici sunt utile pentru a determina necesităţile personale de echipament de protecţie adecvat, pentru a stabili dacă prin (şi prin care) reglaje inginereşti se pot atinge nivelele limită ale expunerii admise, pentru a delimita zonele în care este necesară protecţia, pentru a evalua efectele potenţiale ale expunerii asupra sănătăţii şi pentru a determina necesitatea supravegherii medicale specifice.

Eşantionarea aerului furnizează o orientare în evaluarea expunerilor potenţial nocive primite de lucrători de la agenţi chimici, biologici şi fizici periculoşi. Metodele integrate sunt cea mai bună cale de supraveghere a expunerilor la o anumită substanţă, şi există numeroase astfel de metode. Tehnicile în timp real sau cu citire directă devin din ce în ce mai importante, deoarece constituie cel mai bun mod de examinare a profilului expunerii şi de identificare a surselor. Trebuie totuşi subliniat că accentul în domeniul eşantionării nu trebuie să fie pus numai pe eşantionarea aerului. Astăzi, în evaluările complexe ale mediilor periculoase sunt necesare toate tipurile de eşantionare: de aer, în masă, probe biologice şi frotiuri. De aceea, soluţia cea mai raţională este o combinare a acestor abordări, în funcţie de situaţie.

Pe scurt, acest capitol este organizat cu gândul la următoarele aspecte. Mai întâi, trebuie să se determine ce tipuri de eşantionări trebuie efectuate. Ce substanţe vor fi căutate în probe? De obicei se încearcă mai întâi să se determine expunerea. Apoi, se face o alegere a metodelor de eşantionare, a aparaturii şi materialelor. În general, această alegere se face astfel încât opţiunile de eşantionare să rămână cât mai largi posibil. Deşi uneori se cunoaşte exact ce tipuri de substanţe trebuie căutate în probe, în general, chiar în cazul tipului cel mai clasic de operaţiune industrială, aceste substanţe se vor schimba fie la modificarea procesului, fie pe măsură ce vechile substanţe sunt înlocuite cu substanţe noi. Contaminanţi despre care s-a crezut că sunt inofensivi pot deveni obiect de preocupare şi va fi necesară eşantionarea. Următorul pas este planificarea operaţiunii de eşantionare, alegerea metodologiei adecvate, a aparaturii de etalonare şi asigurarea că există un control al calităţii adecvat, astfel încât rezultatele să nu fie compromise de tehnica necorespunzătoare sau de alte probleme. În sfârşit, se efectuează evaluarea şi intrarea datelor pentru a stabili cum pot fi acestea aplicate cel mai bine pentru a ajuta la reducerea la minimum a pericolelor ce pot fi prezente.

II. CONSIDERAŢII PRIVIND CONTAMINANŢII AERULUI

În general, eşantionarea aerului variază în ce priveşte complexitatea şi scopul. Domeniul se întinde de la relativ simpla prelevare şi identificare a substanţelor într-o industrie cu caracteristici bine determinate, cum ar fi metalurgia, până la identificarea adesea dificilă şi complexă asociată cu contaminanţii din aerul de la un depozit de deşeuri periculoase. Tipurile diferite de investigaţii dictează adesea abordări diferite. De exemplu, o investigaţie în scopul asigurării implică de obicei o eşantionare limitată, iar consultanţii trebuie în general să acţioneze în cadrul obiectului contractual al propunerii acceptate de clientul lor. Un specialist în igiena şi securitatea muncii care lucrează la o singură instalaţie industrială efectuează de obicei eşantionări repetate urmărind aceiaşi contaminanţi. În munca de consulting şi asigurări există rareori ocazia de a recolta suficiente probe pentru a se obţine o mare exactitate statistică. Erorile care necesită repetarea investigaţiei pot fi costisitoare, mai ales dacă sunt implicate cheltuieli mari cu transportul şi de timp. În general, o strategie acceptabilă este aceea care stabileşte priorităţile în ceea ce priveşte necesităţile, optimizează resursele, se aplică uşor şi este eficientă în ceea ce priveşte costurile.

La elaborarea unui program de eşantionarea aerului, este esenţial să fie luate în considerare următoarele cerinţe de bază. Manipulările aparaturii de eşantionare în teren trebuie menţinute la minimum iar aerul eşantionat trebuie să urmeze traseul cel mai scurt pentru a ajunge la mediul de recoltare. Aparatul de eşantionare trebuie să asigure o eficienţă de recoltare acceptabilă pentru contaminanţii în cauză şi această eficienţă trebuie să se menţină la un debit al aerului care poate să asigure o cantitate suficientă de contaminant pentru procedura avută în vedere pentru analiza ulterioară a probei. Proba de aer recoltată trebuie să fie obţinută într-o formă chimică stabilă pe durata transportului la laboratorul de analize. Prin urmare, trebuie evitată utilizarea unor medii de eşantionare instabile sau periculoase sub alte aspecte.

A. Stări fizice ale contaminanţilor aerului

Stările fizice ale contaminanţilor aerului pot fi împărţite în câteva categorii largi, în funcţie de caracteristicile fizice.

Gazele sunt fluide care ocupă întregul spaţiu al incintei în care se află şi pot fi lichefiate numai prin efectul combinat al presiunii mărite şi temperaturii scăzute. Heliul, hidrogenul, monoxidul de carbon, oxidul de etilenă, formaldehida, sulfura de hidrogen şi radonul sunt exemple de gaze. Vaporii sunt produsul evaporării substanţelor care, la temperatura camerei sunt totodată şi lichide, cum ar fi benzenul, toluenul şi stirenul. Vaporii pot fi şi produsul sublimării (evaporarea direct dintr-un solid) la temperatura camerei, cum ar fi iodul. Deşi gazele şi vaporii se comportă similar din punct de vedere termodinamic, raţiunea pentru care se face o distincţie între ele este aceea că, în multe cazuri, ele sunt recoltate cu dispozitive diferite.

Un aerosol este un sistem care constă din particule solide sau lichide suspendate, dispersate într-un curent de aer, de obicei în atmosferă. Aerosolii sunt generaţi de arderea, eroziunea, sublimarea, condensarea şi abraziunea mineralelor, materialelor metalurgice, substanţelor organice, precum şi a altor substanţe anorganice în, printre altele, construcţii, manufactură, minerit, agricultură şi transporturi. Clasificarea aerosolilor depinde de natura lor fizică, dimensiunile particulelor şi de metoda de generare. Pentru descrierea anumitor tipuri de aerosoli sunt utilizaţi termeni ca: praf, aburi fum, funingine, pâclă şi ceaţă.