Ecologia și protecția mediului

1. INTRODUCERE

Născută ca o ramură a biologiei, nimeni nu prevestea ecologiei un strălucit viitor social. Dar, treptat implicaţiile sale s-au diversificat, amplificat şi complicat. Studiind echilibrele naturale, ecologiştii au prevăzut degradarea lor treptată; după câteva decenii, dezvoltarea societăţilor industriale a modificat profund mediul planetar. Apariţia şi amplificarea poluării, dispariţia unor specii, afirmarea problemelor globale au fost semnele evidente ale unei crize ecologice profunde. Concluzia relevată tot de ecologie este şi ea fundamentală: omul nu poate să acţioneze la nesfârşit asupra mediului său fără a pune în discuţie ruperea absolută a echilibrelor ecologice esenţiale. Pe această cale s-a impus o altă noţiune - problemă cheie a lumii contemporane: protecţia mediului. Totodată, pe măsura conştientizării mizei ecologice, ştiinţele biologice au făcut apel la ştiinţele umane: etnologia a denunţat decivilizarea promovată de occidentali contra etniilor şi culturilor minoritare; demografia s-a confruntat cu creşterea mondială a populaţiei şi impactului, pe măsură, asupra mediului, sociologia a perceput un război între societate şi natură; cuvinte precum natură, ştiinţă, tehnică, au trezit filozofia care a hrănit vechile sale dezbateri asupra acestor noi constatări.

Aşa cum se întâmplă în lumea modernă, aceste probleme au invadat deopotrivă şi economia şi politica pentru a căuta cauzele crizei ecologice şi a credita soluţii posibile. O ecologie politică a interpelat economia politică şi, ca o consecinţă, la nivelul mişcării sociale s-a impus un nou curent de gândire şi acţiune: ecologismul. Trecerea ecologiei de la stadiul de simplă disciplină ştiinţifică la cea de problemă a conştiinţei comune, naţională şi internaţională cu expresii corespunzătoare la nivelul teoriei şi acţiunii militante reprezintă una din marile cuceriri ale secolului XX.

Ecologia constituie o ramură a biologiei cu adânci semnificaţii teoretice şi însemnate aplicaţii practice şi un nou unghi de vedere din care poate fi privită şi interpretată lumea cu realităţile ei. Ecologia polarizează o mulţime de cunoştinţe din variate domenii din care răsar caracteristicile ei interdisciplinare, multidisciplinare şi transdisciplinare. Ecologia se înfăţişează ca o disciplină cu numeroase ramuri pornite din acelaşi trunchi şi, în acelaşi timp, ca o teorie complexă, capabilă să se constituie într-o punte de legătură dintre ştiinţele naturii şi cele sociale.

Termenul de ecologie s-a impus în occident mai ales după 1970 iar în Europa centrală şi de est cu precădere în ultimul deceniu. Evenimente cu un puternic impact social precum mareele negre ori accidentele nucleare, în frunte cu cel de la Cernobîl (26 aprilie 1986) au zguduit din inerţie opinia publică şi au introdus treptat ecologia în rândul preocupărilor individului şi comunităţilor. Se redescopereau astfel un concept şi un nume vechi de peste un secol.

Nomen certus, pater incertus

Parafrazând un dicton juridic latin (mater, certus, pater incertus) şi despre ecologie se poate spune că dacă numele îi este general şi unanim recunoscut, paternitatea acestuia este încă discutată.

Într-o lucrare a lui P.H. Ochsen (The world ecology, Nature, vol. 129, 1959) a fost lansată ipoteza conform căreia inventatorul termenului ecologie ar fi fost filozoful şi scriitorul american Henry David Thoreau (1817-1862), contemporan întrucâtva cu Haeckel. Filozof transcendentalist el a fost şi unul dintre cântăreţii vieţii în natură. După cum se ştie, transcedentalismul, ilustrat mai ales de filozoful Ralph Waldo Emerson (1803-1882), este o filozofie impregnată de panteism în care natura este percepută deopotrivă ca un mijloc de uniune cu Dumnezeu şi ca o sferă imperfectă care “transcede”. În societatea timpului, adepţii unei asemenea concepţii erau percepuţi ca nişte neconformişti. Astfel, în cartea sa “Walden sau viaţa în pădure” Thoreau reconstituie experienţa reîntoarcerii sale la Pământ, care a durat puţin peste doi ani. Printre altele, această povesteşte “M-am dus în pădure întrucât am vrut să trăiesc fără grabă, să fac faţă numai forţelor esenţiale ale vieţii, să descopăr ceea ce aceasta poate să mă înveţe, sfârşind să constat, la ora morţii mele, că nu am învins-o”.

Această experienţă apropiată multor “expediţii” ecologiste actuale explică, în mare parte, eroarea de descifrare comisă în 1958 de editorii corespondenţei lui Thoreau. Astfel, aceştia au citit, din greşeală “ecology” (ecologie) acolo unde scriitorul-filozof scrisese “geology” (geologie) într-o scrisoare datată 1 ianuarie 1858 şi adresată verişorului său G. Thatcher.

Această confuzie de termeni, deosebit de seducătoare şi în spiritul senzaţionalului american (cine nu era tentat să considere că primul scriitor şi practician al “întoarcerii la natură” a fost, în acelaşi timp, şi părintele cuvântului ecologie, în defavoarea unui ferm om de ştiinţă?), avea să fie corectată însă de aceiaşi editori entuziaşti în 1975. În acest fel Ernst Haeckel era repus în totalitate în drepturi şi astăzi nimeni nu-i mai contestă paternitatea termenului şi conceptului de ecologie.

Paternitatea definiţiei

Ecologia derivă din cuvitele elene “oikos” = casă, interior, prin extrapolare mediu şi ”logos“ = cuvânt, discurs, lucrare, în accepţiune modernă –ştiinţă.

Crearea termenului este atribuită biologului german Ernst Haeckel (1834-1919), iar data de naştere 1866, pe când acesta funcţiona ca profesor la Universitatea din Sena. O bună definiţie trebuie permită recunoaşterea sigură a obiectului definit. Şi din acest punct de vedere Haeckel rămâne un clasic. De altfel, prima sa menţiune cu valoare de certificat de naştere se găseşte într-o notă de la pagina 8 a lucrării “Generalle Morphologie der Organismen” (Berlin, 1866), sub forma: “.sekologie. ştiinţa economiei, modului de viaţă, a raporturilor vitale eterne reciproce ale organismelor, etc.” Renumitu1 biolog a considerat ecologia drept ştiinţa generală a relaţiilor dintre organisme şi mediul lor înconjurător. Definiţia sa, cuprinsă în aceeaşi lucrare care a lansat termenul conform căruia “Prin ecologie înţelegem totalitatea ştiinţei relaţiilor organismului cu mediul, în sens larg toate condiţiile de existenţă”, constituie şi în prezent fundamentul definiţiilor acestei ramuri ale biologiei.

O altă definiţie elaborată de Haeckel în 1869 este următoarea:

“Prin ecologie (gr. oikos = casă, habitat, reşedinţă, sediu, adăpost, refugiu, azil) înţelegem ştiinţa economică a organizării organismelor animale .Ea studiază relaţiile generale ale animalelor atât cu mediul lor anorganic, cât şi cu cel organic, relaţiile lor cu alte animale şi plante cu care ele intră în contact direct sau indirect, toate acele interrelaţii foarte complicate pe care Darwin le-a denumit prin expresia lupta pentru existenţă”.

Ecologia cuprinde mulţimea de interacţiuni ale vieţuitoarelor, în particular a animalelor, cu întregul mediu înconjurător, atât organic, cât şi anorganic. Relaţiile biotice, conform opiniei lui Haeckel, pot fi de tolerare (amicale) sau de excludere (neamicale) ori de câte ori specii diferite ajung în contact direct sau indirect.

În 1868 Haeckel sublinia că ecologia nu este altceva decât o economie a naturii. Ecologia (aikolagikan) semnifică gospodărirea raţională, conform legilor vieţii, a tuturor resurselor prin care sistemele vii de ce1e mai felurite complexităţi pot să-şi perpetueze existenţa în condiţiile planetei noastre.

Construit precum termenul de economie, cel de ecologie derivă, în parte, din rădăcina indo-europeană weik, care desemnează o unitate socială imediat superioară casei, şefului de familie. Această rădăcină a dat sanskritul veah (casă), latinul vicus (cartierul unui oraş, burg) şi grecul oikos (habitat, acasă). Ca atare sekologie a fost construit pe baza a două cuvinte greceşti: oikos şi logos (logia), (discurs). Etimologic deci, ecologia reprezintă ştiinţa habitatului, respectiv o ramură a biologiei care studiază interacţiunile dintre fiinţele vii şi mediul lor. Dar, evident, semnificaţiile sale au fost mult amplificate şi diversificate de-a lungul timpului.

Dacă omul de ştiinţă german este naşul de nume al ecologiei, fondatorul său de conţinut rămâne, mai degrabă, Charles Darwin, al cărui discipol a fost. Cele două lucrări ale acestuia “Originea speciilor” (1859) şi “Descendenţa omului” (1871), formulau două idei fundamentale ale ecologiei moderne: influenţa mediului asupra speciilor vii şi apartenenţa speciei umane la lumea naturală. Celebrul naturalist englez a relevat dependenţele strânse şi o stare de echilibru optim între diferitele specii de plante şi animale. Cu o asemenea moştenire, ecologia este astăzi definită, de regulă, ca fiind studiul relaţiilor organismelor ori grupurilor de organisme cu mediul lor ori ştiinţa interrelaţiilor organismelor vii cu mediul lor.