Controlul biologic și tehnologic al bolilor și dăunătorilor

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Noţiunea de combatere integrată

Noţiunea de „combatere integrată” reprezintă traducerea literară a sintagmei integrated pest control sau, mai simplu, integrated control, concept creat de un grup de entomologi americani şi canadieni după anii '40, pentru a desemna o tactică de combatere a insectelor dăunătoare culturilor.

Progresiv, pe măsura cunoaşterii mai exacte a naturii şi a rolului interacţiunilor dintre diferitele elemente ale mediului înconjurător şi a influenţei lor asupra populaţiilor de specii dăunătoare, combaterea integrată s-a afirmat din ce în ce mai mult ca un concept de ecologie aplicată.

Combaterea integrată este recunoscută oficial în anul 1967 în cadrul dezbaterilor unei grupe de experţi FAO ca „un sistem de reglare a populaţiilor de dăunători care, ţinând seama de mediul particular şi de dinamica speciilor luate în consideraţie, foloseşte toate metodele corespunzătoare într-un mod cât se poate de compatibil pentru a menţine dăunătorii la un nivel la care aceştia să nu producă pagube economice”.

La început prin „combaterea integrată” se înţelegea asocierea tuturor metodelor de luptă pentru a asigura un nivel de control al insectelor dăunătoare culturilor în aşa fel încât să se satisfacă nevoile de hrană ale omului cu minimum de efecte indezirabile asupra altor organisme şi a mediului ambiant.

Mai târziu sensul s-a extins, acţiunea de integrare fiind îndreptată împotriva tuturor inamicilor culturilor: dăunători animali, patogeni şi buruieni.

După cum reiese şi din definiţie, lupta integrată pune în aplicare elementele strategiei limitante sau corective, şi nu pe cele ale strategiei preventive sau eradicante, promovată în cea mai mare măsură de combaterea chimică. Prin urmare, combatera integrată nu are drept obiectiv distrugerea totală a populaţiilor de dăunători, ci limitarea efectivelor lor la un nivel la care acestea să nu producă pagube semnificative.

1.2. Ce este boala la plante?

Starea de boală este un fenomen specific tuturor formelor de viaţă. Ca şi în patologia umană sau cea veterinară, şi în patologia vegetală, conceptul de boală are un înţeles foarte larg.

La o plantă prin funcţii fiziologice normale se înţeleg :

- diviziunea, diferenţierea şi dezvoltarea normale ale celulelor ;

- absorbţia apei şi a nutrienţilor şi transportul lor în plantă ;

- fotosinteza şi transportul produşilor elaboraţi în plantă ;

- metabolizarea substanţelor sintetizate şi transformarea lor în produşi proprii specifici ;

- reproducerea;

Definirea bolii ca “orice tulburare care se petrece în structura şi funcţiile normale ale unui organism” are un caracter vag, deoarece la plante, ca şi la animale, este destul de greu de trasat o limită precisă între starea normală şi cea patologică.

În cazul plantelor cultivate, prin boală se înţelege orice tulburare de ordin morfologic, fiziologic sau biochimic care afectează creşterea şi dezvoltarea plantelor, acest lucru conducînd la micşorarea sau deprecierea producţiei. Alterarea produsului economic al unei culturi sau al potenţialului său de producţie poartă numele de pagubă, în timp ce deficitul economic sau social care rezultă din pagube se numeşte pierdere.

O plantă bolnavă prezintă modificări morfologice, histologice, citologice, fiziologice etc. prin care se recunoaşte starea de boală. Asemenea modificări determină anomalii ale fenotipului care se numesc simptome. Totalitatea simptomelor care se succed în cursul unei boli constituie un sindrom.

Starea de boală se instalează la interfaţa a trei componente, care alcătuiesc aşa numitul triunghi al bolii : o gazdă sensibilă, un patogen virulent (daunator agresiv) şi un mediu favorabil.

În prezent mai există şi o a patra componentă denumită timpul care poate influenţa boala în diferite feluri (timpul favorabil răspândirii patogenilor, durata realizării unor condiţii speciale necesare procesului de infecţie). Adăungând timpul la triunghiul bolii se obţine piramida bolii.

1.3.Ce este un agent fitopatogen ?

Partea patologiei vegetale care se ocupă cu studiul cauzelor care conduc la o boală se numeşte etiologie.

Factorii care conduc la declanşarea unei boli, numiţi şi agenţi etiologici, agenţi fitopatologici sau patogeni, pot fi de naturi diferite. Astfel, unele tulburări pot fi determinate de cauze interne legate de constituţia plantei, dar cele mai multe sunt provocate de cauze externe care pot fi de natură abiotică sau biotică.

Dintre factorii abiotici ai mediului capabili să provoace boli sunt : lumina, temperatura, apa şi factorii antropici (rezultaţi din diferite activităţi umane) aşa cum sunt poluanţii atmosferici sau de sol (edafici).

Există, însă, şi o mare diversitate de boli la plante cauzate de acţiunea unor molecule (virusuri, viroizi) sau a unor organisme unicelulare (bacterii, protozoare) sau pluricelulare (ciuperci, licheni, alge, plante superioare). Aceşti agenţi fitopatogeni sunt, în general, infecţioşi (invadează gazda vie în care se multiplică) şi contagioşi (se transmit de la o plantă infectată la una sănătoasă).

Există şi boli cu o etiologie complexă, atunci când în evoluţia lor intervin concomitent sau succesiv mai mulţi agenţi abiotici şi/sau biotici (de ex. declinul piersicului, apoplexia caisului s.a.).

Tabel 1. Schema generală de clasificare a agenţilor fitopatogeni

(după SEMAL, 1989).

AGENŢI NEPARAZITARI (FIZICO – CHIMICI)

CLIMAT frig, căldură, secetă, exces de precipitaţii, grindină, zăpadă, vânt etc.

NUTRIŢIE dezechilibre, carenţă, exces, pH, salinitate, H2O, oxigen, substanţe toxice naturale s.a.

POLUARE atmosferică (SO2, F, etc.), acvatică, edafică, pulberi industriale a.s.

AGENŢI PARAZITARI

MOLECULE INFECŢIOASE virusuri, viroizi

ORGANISME UNICELULARE SAU PLURICELULARE bacterii, fitoplasme, ciuperci, fanerogame neclorofiliene etc.

AGENŢI SEMIPARAZIŢI fanerogame clorofiliene

AGENŢI COMPETITORI SAU ANTAGONIŞTI fanerogame (Buruieni), Microorganisme

1.4. Ce este un daunator?

În sens larg prin dăunător înţelegem orice vietate capabilă să perturbe structura şi funcţiile unui ecosistem. În sens mai restrâns „ dăunătorii sunt specii a căror existenţă afectează agoniseala, confortul sau bunăstarea oamenilor” (Clark şi colab., 1967) stabilind cu aceştia relaţii antagoniste.

Prin urmare „un dăunător este un organism viu care cauzează o pagubă sau o daună omului sau bunurilor sale, ori este, altfel spus, o vietate nedorită (Conway, 1976).

Dăunătorii fitofagi au proliferat mult în agroecosisteme pe măsura evoluţiei sistemelor de producere de hrană spre monocultură. Ei reprezintă obiectul principal de studiu al protecţiei plantelor. Menţinerea populaţiilor dăunătorilor fitofagi sub un anumit nivel de densitate este o necesitate de importanţă atât economică şi socială cât şi ecologică.

O specie devine dăunător sau pestă într-un ecosistem atunci când sistemul de relaţii intra- şi interspecifice stabilit în timp se dezorganizează, excluzând posibilitatea autoreglării efectivului său pe cale naturală. În acest caz este necesară intervenţia omului printr-o serie întreagă de procedee, măsuri şi mijloace.