Combatere Biologică

1. ELEMENTE TEORETICE CE DEFINESC COMBATEREA INTEGRATĂ

Dăunătorii plantelor agricole acţionează pe diverse căi asupra ţesu¬turilor plantelor, direct prin hrănire, sau indirect prin galerii, dejectii, etc. Pentru a înţelege mai bine aspectele apariţiei pierderilor de recoltă, vor fi definite principalele noţiuni utilizate în combaterea integrata.

Dauna reprezintă distrugerea unui organ vegetal, a ''unei părţi din or¬ganul plantei, sau o alterare a unor procese biochimice şi fiziologice care duc la reducerea acumulării de substanţă uscată şi, în final, pot duce la scăderea cantitativă şi calitativă a recoltei.

Daunele se produc ca urmare a unei caracteristici importante a dău¬nătorilor, şi anume, a capacităţii de dăunare. Aceasta este condiţionată de caracteristici genetice şi poate fi definită ca fiind capacitatea de a produce daune. Capacitatea de dăunare poate fi exprimată ca indicato¬rul de reducere a recoltei unei plante sub acţiunea unui dăunător, sau în sens mai larg, reducerea recoltei unei culturi sub influenţa unei po¬pulaţii de insecte fitofage.

Paguba poate fi privită ca un indicator tehnic care reflectă concret un prejudiciu, o stricăciune, o daună produsă culturii agricole.

Pierderea se referă mai ales la recoltă, fiind de fapt un indicator eco¬nomic şi reprezentând diferenţa între recolta obţinută într-o cultură neatacată şi una atacată. La rândul ei recolta este definită în mai multe feluri.

Recolta potenţială se obţine în condiţii optime de dezvoltare a cul¬turii agricole; ea este cea mai mare recoltă, de calitate superioară, ob¬ţinută atunci când se aplică cele mai perfecţionate tehnologii de cultură şi se respectă toate cerinţele agrofitotehnice.

Recolta reală la hectar este recolta ce se obţine în unităţile de pro¬ducţie prin aplicarea concretă a tehnologiei de cultură.

Pierderea de producţie este, de fapt, diferenţa dintre recolta pe care o dau plantele neatacate de dăunători şi cea pe care o dau plantele atacate.

Pierderea teoretică de producţie apare în acest context ca o diferenţă între recolta potenţială şi cea reală.

Insectele, şi în general dăunătorii culturilor agricole, se hrănesc şi trăiesc în agroecosistem folosind ca sursă de hrană ţesuturile vegetale. Prin hrănire şi prin alte activităţi ale insectelor, se produc daune şi pagube de diferite tipuri.

În domeniul pierderilor se pot formula câteva principii, care genera¬lizează cunoştinţele din domeniul protecţiei plantelor (T. Baicu, 1986):

1. Orice cultură agricolă este atacată de dăunători:

Experienţa dezvoltării agriculturii în ţară, ca şi cea de pe plan mondial, arată că în agroecosistemul culturilor de câmp, începând cu grâul şi terminând cu culturile care ocupă suprafeţe mici, cum sunt cele medicinale, există o multitudine de dăunători.

Privind din punct de vedere sistematic şi faunistic, speciile de ani¬male fitofage sunt prezente în toate zonele de cultură inclusiv în de¬pozite, cu variaţie de densitate şi abundenţă numerică, dar întotdeauna prezente.

2. Nu orice atac de dăunători duce la pierderi:

Prezenţa dăunătorilor în culturile agricole poate duce la apariţia de pierderi, dacă se realizează următoarele condiţii: a) sunt genetic compa¬tibile, planta nefiind imună sau cu grad ridicat de rezistenţă; b) dacă fazele sensibile de dezvoltare ale plantei corespund cu stadiile dăună¬toare ale dăunătorului; c) dacă există o corespondenţă între cerinţele pedoclimatice ale dăunătorului şi plantei.

Pe de altă parte, plantele de cultură au o capacitate proprie de a suporta atacul de dăunători (capacitatea de refacere a plantelor de grâu în funcţie de organul atacat de diferiţi dăunători). Trebuie subliniat că pe acest fenomen ne putem baza în protecţia culturilor numai în anumite cazuri.

3. Pierderile produse de dăunători depind de organele atacate ale plantei:

Atacul de dăunători poate să se manifeste pe diferite organe ale plantei, mai rar pe toată planta. Pierderi mari apar, chiar la densităţi mici, atunci când sunt atacate organele recoltate (seminţe, bulbi, tu¬berculi, rădăcini etc.). Acesta este cazul gărgăriţei capsulelor de bumbac, viermelui merelor, a atacului de buhă pe ardei, a dăunătorilor de depo¬zite etc.

Atacurile pe frunze, în funcţie de cultura agricolă sunt suportate mai uşor, uneori distrugerea foliajului în proporţie de 15—40% neinfluenţând ecolta. Acest fenomen este, însă, posibil numai dacă planta nu se află în faza de acumulare intensă a substanţei organice.

Dăunătorii care produc toxine (păianjenii) din fam. Tarsonemidae, pot afecta metabolismul întregii plante. De asemenea, şi atacul pe rădăcini al diferitelor larve, deşi se manifestă pe un singur organ, afectează planta în întregime. Capacitatea de refacere a rădăcinilor este, în gene¬ral mare, şi de aceea efectele de compensare permit reducerea pier¬derilor.

4. Nivelul pierderilor depinde de specia dăunătoare, şi în mod deo¬sebit de capacitatea de dăunare:

Diferiţii dăunători ai culturilor agricole nu produc daune şi pierderi în mod egal. De la o specie la alta acestea oscilează în limite foarte largi. Astfel, la grâu există o diferenţă mare între pierderile pe care le produce gândacul ghebos (Zabrus tenebrioides, Goeze) şi cicada (Macrosteles sexnotattus, F.).

Aceste diferenţe provin din multe cauze, dar cea mai importantă ră¬mâne diferenţa între capacitatea de dăunare a speciilor luate în com¬paraţie. Aceasta este condiţionată genetic şi depinde de modul de hrănire a dăunătorilor, de durata de hrănire, de numărul de generaţii, de stadiul de dăunare etc.

Din punct de vedere al capacităţii de dăunare, al importanţei econo¬mice şi al permanenţei atacurilor, speciile dăunătoare se împart în:

- dăunători principali, care se întâlnesc an de an în cultură, dep㬺ind pragul economic de dăunare şi care necesită lucrări de protecţie an ¬de an;

- dăunători secundari ca importanţă, care numai în unii ani depă¬

şesc pragul economic de dăunare şi pe suprafeţe restrânse şi ca atare

lucrările de protecţie împotriva lor au o amploare redusă.

Există şi termenul de dăunători secundari care este utilizat penitru speciile care se instalează şi produc pagube, mai ales pe plante slăbite, spre deosebire de cei principali care în aceeaşi ordine de idei, se referă la dăunătorii care sunt capabili să atace plantele normal dezvoltate;

- dăunători potenţiali care de regulă, deşi sunt prezenţi în culturi,

nu produc pierderi sau pagube cu importanţă economică, deoarece nu

depăşesc pragul economic de dăunare;

- dăunători migratori care, deşi au o mare capacitate de înmulţire,

numai din când în când se dezvoltă puternic (de exemplu Margaritia

sticticalis L.).