decizie o nouă dimensiune – dimensiunea ecologică. Considerat mult timp
o problemă de sine-stătătoare, mediul înconjurător se bucură astăzi de o
recunoaştere generală, ceea ce nu înseamnă decât faptul că se acceptă
integrarea unui nou aspect, a unei noi dimensiuni în orice activitate umană
pentru a preveni situaţii de dezechilibru care au condus la efecte dramatice,
cu multiple costuri economice şi sociale.
Cum s-a ajuns aici? Este o întrebare simplă, la care se poate răspunde
atât în termeni teoretici, plecând de la faptul că omul este şi o fiinţă
biologică, cât mai ales practici, demonstrând dependenţa activităţilor
noastre de activitatea celorlalţi „locuitori” ai planetei.
Erorile filosofice care au condus la criza mediului înconjurător
pornesc de la faptul că „... am presupus că viaţa noastră nu trebuie să aibă
nici o legătură cu lumea naturală, că mintea noastră este separată de trup şi
că, în calitate de intelecte neîntrupate, putem manevra lumea în ce fel vrem.
Tocmai pentru că nu simţim nici o legătură cu lumea fizică, minimalizăm
consecinţele acţiunilor noastre.”1
Faptul că suntem şi fiinţe biologice poate însă să aducă şi explicaţii
asupra modului în care omul s-a comportat sau s-a raportat la lumea în
care trăieşte, la celelalte forme de viaţă de care depinde direct sau indirect prin
alimentaţie sau alte nevoi. Astfel, în calitate de fiinţe biologice, acţiunile noastre
îndreptate spre satisfacerea nevoilor proprii, considerate singurele care trebuie
luate în considerare, sunt justificate, chiar dacă duc la autodistrugere.
1 Gore, A. (1994), Pământul în cumpănă. Ecologia şi spiritul uman, Bucureşti, Editura
Tehnică, p.138
Abordarea eco-economică – premisă
a durabilităţii
Eco-economia ecosistemelor şi biodiversitatea
O scurtă privire asupra modului cum se comportă alte specii,
indiferent de nivelul pe care l-au atins pe scara evoluţiei biologice sau de
complexitatea organismelor lor, devine edificatoare. Dacă nu sunt
împiedicate în înmulţirea lor de un „duşman”, respectiv o altă specie care
se hrăneşte, într-un fel sau altul, pe seama lor sau de condiţii de mediu
nefavorabile, îşi vor mări numărul de indivizi până la nivelul la care aceştia
consumă prea multă hrană, spaţiu sau altele necesare supravieţuirii, astfel
că numărul de indivizi începe să scadă ca urmare a insuficienţei resurselor.
Faptul că ignorăm limitele resurselor, dincolo de numeroasele explicaţii
economice, îşi găseşte rădăcinile şi în acest punct.
Epuizarea resurselor şi chiar poluarea pot fi identificate în
comportamentul populaţiilor oricărei specii. Dacă alţi factori nu acţionează,
creşterea populaţiilor va fi limitată de ea însăşi. Fie prin înfometare, atunci
când nu mai este suficientă hrană, fie prin intoxicare, în cazul în care
compuşii metabolici eliminaţi se acumulează până la nivelul care
determină autotoxicitate. În general, nici o specie nu „se îngrijeşte” de ce se
întâmplă cu produsele eliminate ca urmare a funcţionării organismului, cu
resturile alimentare etc. De acest lucru se ocupă alte specii care s-au adaptat
la utilizarea materialelor respective în diverse scopuri, astfel încât
acumularea lor nu este posibilă.
Prin urmare, latura biologică a omului justifică ignorarea nevoilor
celorlalte specii, utilizarea resurselor atâta timp cât sunt accesibile, precum
şi poluarea, respectiv eliminarea reziduurilor. „Viaţa este tocmai voinţa de
putere şi, în consecinţă, «exploatarea» aparţine nu numai societăţii corupte
sau imperfecte şi primitive: ea aparţine esenţei vieţii, ca funcţiune organică
fundamentală, ea este o consecinţă a voinţei de putere propriu-zisă, cea
care este însăşi voinţa de a trăi.”2 Însă omul nu poate fi acceptat numai ca
fiinţă biologică. El este şi fiinţă intelectuală, spirituală, care a fost înzestrat
de natură cu un avantaj remarcabil – posibilitatea de a gestiona informaţia
într-un timp mult mai scurt şi în modalităţi practic infinite.
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.