Urmărirea Penală

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND URMĂRIREA PENALĂ

1. Noţiunea, obiectul şi limitele urmăririi penale

2. Trăsăturile caracteristice urmăririi penale

3. Organele de urmărire penală şi competenţa lor

4. Condiţiile generale ale urmăririi penale

1. Noţiunea, obiectul şi limitele urmăririi penale

Noţiunea. Urmărirea penală este prima faza a procesului penal, prevăzută în Partea specială, Titlul I, Capitolul I din Codul de procedură penală al R. Moldova, care constă în activitatea desfăşurată de organele de urmărire penală, în limitele căreia sunt administrate şi verificate probele necesare privind existenţa infracţiunii, identificarea făptuitorilor, stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul a se dispune trimiterea acestora în judecată.

Organele de urmărire penală au o competenţă bine determinată de lege. Prin activitatea pe care o desfăşoară, aceste organe permanent urmăresc aflarea adevărului cu privire la faptă şi făptuitor, împiedicând astfel tragerea la răspundere penală a celor nevinovaţi, asigurând în acelaşi timp, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

Urmărirea penală este considerată ca fiind „sufletul procesului penal”. Importanţa şi necesitatea urmăririi penale rezultă tocmai din faptul, că organele de urmărire penală trebuie să constate la timp şi în mod complet faptele comise, să-i identifice pe făptuitori şi să pună la dispoziţia instanţelor de judecată materialul probator necesar pentru stabilirea vinovăţiei făptuitorilor în vederea sancţionării lor conform legii.

Necesitatea urmăririi penale decurge şi din faptul, că în cadrul procesului penal există lipsa de probe, iar de multe ori infractorii nu sunt cunoscuţi, pentru ce efectuarea actelor de urmărire penală având tocmai menirea de a proba existenţa componenţei de infracţiune şi a-i identifica pe făptuitori.

Conform C.P.P., urmărirea penală are un conţinut şi o desfăşurare riguros limitată. Potrivit dispoziţiilor legale, urmărirea penală este o fază obligatorie în majoritatea cauzelor penale, când procesul penal se prezintă sub forma sa tipică. Dar sunt situaţii când procesul penal apare sub forma sa atipică şi anume în cazul procedurii de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante, care nu este supusă urmăririi penale.

Obiectul urmăririi penale. Urmărirea penală are ca obiect acumularea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este oportună sau nu trimiterea în judecată.

Din această prevedere legală rezultă că obiectul urmăririi penale constă în efectuarea actelor de urmărire penală şi a măsurilor operative de investigaţii, scopul descoperirii indicilor infracţiunii şi persoanelor care au săvârşit-o.

Activităţile care se desfăşoară în cadrul urmăririi penale au un conţinut complex, bine determinat de specificul problemelor ce se impun a fi rezolvate în fiecare cauză penală

La „acumularea probelor necesare” se referă acele operaţii de descoperire, adunare, examinare şi apreciere a probelor, pentru a se constata dacă sunt sau nu temeiuri suficiente pentru a se putea trimite cauza în faza de judecată.

Prin „existenţa infracţiunilor” legea are în vedere orice infracţiune, indiferent de etapa în care a ajuns aceasta – infracţiune consumată sau tentativă.

Prin expresia „identificarea făptuitorului” se înţelege stabilirea tuturor datelor de identitate şi a antecedentelor penale a bănuitului, precum şi la stabilirea tuturor formelor de participaţie penală (autor, instigator, complice) a celor ce caracterizează şi individualizează personalitatea şi a datelor privind starea lor civilă.

Prin „stabilirea răspunderii făptuitorului” se are în vedere faptul, că probele adunate în cursul urmăririi penale trebuie să contribuie nu numai la lămurirea aspectelor privind fapta penală, ci să elucideze şi aspectele legate de vinovăţia făptuitorului, respectiv dacă acesta poate sau nu să fie subiect al răspunderii penale. Soluţia trebuie să fie întemeiată pe un material probator complet, care să ducă la stabilirea adevărului şa la aplicarea corectă a legii.

Deşi art. 252 C.P.P. al Republicii Moldova are referinţă la identificarea făptuitorului, în literatura de specialitate s-au exprimat opinii, în sensul că din obiectul urmăririi penale face parte şi identificarea părţii vătămate, activitate ce este necesară pentru rezolvarea laturii penale şi a laturii civile a cauzei. Această obligaţie rezultă şi din dispoziţiile art. 254 al. 1 C.P.P. al Republicii Moldova, în care este menţionat că organul de urmărire penală este obligat să i-a toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă a circumstanţelor cauzei pentru stabilirea adevărului. Astfel nu putem considera că urmărirea penală este completă, atâta timp câtă vreme nu s-a procedat la identificarea părţii vătămate.

Pentru a realiza sarcinile impuse de obiectul urmăririi penale, alături de administrarea probelor, organele de urmărire penală alpaca în condiţiile legii, ori de cît ori este necesar, diferite măsuri cu ar fi, măsuri asigurătorii privind indisponibilitatea bunurilor învinuitului sau inculpatului, ori ale părţii civilmente responsabile.

Limitele urmăririi penale. Ca fază a procesului penal, urmărirea penală are o determinare strictă, atât de pe poziţia desfăşurării ei în timp, cît şi de pe poziţia activităţilor desfăşurate pe parcursul ei. Referitor la aspectul desfăşurării în timp, urmărirea penală se situează între două limite: o limită iniţială şi o limită finală.

Limita iniţială a urmăririi penale corespunde începerii urmăririi penale şi determină începutul raporturilor juridice procesuale între părţi şi alte persoane care participă în procesul. Ea este materializată în actul de începere a urmăririi penale, care poate fi: procesul-verbal sau rezoluţia, în funcţie de modul de sesizare.